A da sau a nu da teme? I-am scris unei învățătoare din Finlanda ca s-o întreb ce teme pentru acasă le-a dat elevilor ei

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin

Foto: Guliver/Getty Images

S-au scris cărți, s-au făcut cercetări, lumea întreaga și-a pus întrebarea: la ce folosesc temele pentru acasă?

Înainte însă de a vorbi despre ce se petrece după școală sau înaintea ei trebuie să ne gândim la ce se petrece la școală, în timpul orelor. O diferență uriașă între cum se desfășoară lecțiile în România și cum se desfășoară ele în Finlanda constă în felul în care copiii își petrec timpul la școală.

N-o să vedeți vreodată în Finlanda profesori la nivel preuniversitar sau (mai grav) la nivel universitar dictând ore în șir. La fel, nu veți vedea table întregi umplute de profesori sau elevi. Din afară, pare că nu există prea multe învățare în clasele din Finlanda. Dar învățarea este un act social, iar ceea ce se petrece în timpul orelor permite elevilor și profesorilor să interacționeze mai mult în funcție de nevoile fiecăruia. Lucrul în echipă sau în perechi la școală, și temele sau proiectele de grup sunt ceva firesc atât în școlile, cât și în universitățile finlandeze. Asta explică și de ce nici nu-ți dai seama când trece timpul atunci când ești la școală/universitate.

Temele pot fi grozave, îi pot atrage pe elevi într-un mod fascinant, dar lucrurile acestea se întâmplă dacă cei care oferă temele știu cine sunt cei care le vor rezolva și măcar în parte îi lasă să decidă asupra conținutului (câte pagini, care pagini sau exerciții) sau abordării (pe mail sau Whatsapp, video sau text). Ne naștem mașinării de învățare și totuși școala (inclusiv temele) ne inhibă apetitul spre cunoaștere, explorare și creativitate. Totul pornește de la faptul că multe școli din lume (și din România) profesorii și părinții nu-și ascultă copilul și ajung să nu-l cunoască, iar programa și examenele devin mai importante decât copilul însuși.

Să revenim la teme – copilul nu este un robot de făcut teme, ci este o personalitate unică, un cumul de idei și perspective. Cum le includem în teme? Chiar dacă sună banal, copiii sunt diferiți. Dacă dorim adulți capabili să ia decizii, creativi și capabili să rezolve problemele moștenite de la generațiile anterioare, ar fi cu adevărat util ca atunci când le oferim teme să le dăm șansa de a exersa aceste soft skills. Dacă școala nu face altceva decât să-i pregătească pe copii pentru examene, atunci face prea puțin!

Profesorul joacă un rol crucial: el facilitează învățarea. Și face acest lucru atât la școală, cât și în afara ei, prin teme. Dacă un profesor dă teme la presiunea părinților, înseamnă că nu e stăpân pe ce face.  Iar dacă nu e stăpân pe ce face, atunci înseamnă că nu a fost pregătit corespunzător. A ști cum să predai, ce metode să folosești, câte și ce tip de teme să dai, cum să evaluezi, toate acestea se învață la universitate, în timpul studiilor pe care toți viitorii profesori le parcurg – din teorie și practica pedagogică deopotrivă. Acolo trebuie să ne uitam, căci de acolo pornește de fapt discuția despre teme.

Ce putem face dacă suntem profesori?

Să ne întrebăm, să reflectăm asupra unui aspect: predăm curricula sau predăm copiilor? Ținem seama mai degrabă de standarde, înotăm prin materie într-un ritm alert, sau ne uităm în principal la copii, la nevoile lor, la cine sunt ei și ne adaptăm în funcție de ei? E necesar să ne reamintim în mod constant că în acest secol profesorul nu este cel care predă o materie – informația se găsește peste tot acum. Profesorul este cel care îi ajută pe copii să învețe – asta e cu totul altceva. Dacă ne cunoaștem bine fișa postului, vom pune pe primul loc copilul, iar temele atractive și adecvate vor urma firesc. 

Există însă o frică incredibilă de a pierde controlul – „Dacă nu parcurg toată programa?”, „Dacă află directorul?”, „Dacă spun copiii părinților acasă?” Dragi profesori, directori și părinți, când vedeți rata analfabetismului funcțional (40% – cea mai ridicată din UE) sau rata promovabilității la BAC (puțin peste 30% din cohorta școlară) vi se pare că deținem controlul? Controlul e doar o iluzie de care ne agățăm ca să nu facem schimbări de profunzime!

Nu există un model ideal de a da teme, nu există rețete. În fiecare clasă, fiecare copil are propria reteță. Treaba profesorului e să fie conștient de asta, să-și pună mereu întrebări și să comunice deschis cu elevii. Profesorul face magia! El descoperă cine sunt copiii, cu ce bagaj emoțional, social și cognitiv vin aceștia. El îi provoacă să încerce mai mult pe cont propriu și împreună cu alții, îi susține și le dă încredere în ei. Și mai descoperă ceva: că și copiii știu lucruri pe care el nu le știe. Dacă ține cont de lucrurile acestea, fiecare oră sau temă este un câștig, nu o pierdere de timp și nici pe departe un prilej de conflict în cadrul familiei. 

Ce putem face dacă suntem părinți?

Să ne descleștăm mâinile de pe gâtul profesorului și să-l întrebăm direct – e ceva ce noi putem face? Învățați-ne! Dacă mai trebuie adăugat, e profund greșit ca părinții să facă temele copiilor. Nu o singură dată i-am auzit pe unii părinți în librării spunând: „avem de făcut un proiect la școală.” Nu-i nimic nou sub soare că părinții ajung să rezolve proiectele și chiar să intre în competiție cu ceilalți părinți. Orice profesor își poate da seama dacă un proiect e realizat de un copil sau un adult – ar trebui să-i descurajeze pe părinți să-și mai învețe copiii să mintă, căci asta fac de fapt. Să-i invite mai degrabă la școală să facă un astfel de proiect împreună cu clasa – așa ar învăța și ei ceva. Atunci când părinții și profesorii colaborează, cel mai câștigat este copilul. Școala e pentru el, nu pentru părinți! 

Și mai e ceva ce pot face părinții: să înceteze să mai compare profesorii între ei după câte teme dau copiilor! Sau bine, să continue să-i compare doar dacă sunt pregătiți să fie și ei comparați cu alți părinți. Credeți-mă, oricare comparații sunt absolut irelevante în privința calității învățarii. Compararea profesorilor între ei are multe alte efecte secundare. Vrem profesori care să colaboreze cu alți profesori, să facă schimb de tehnici de predare și idei de proiecte. Nu-i mai asmuțiți unii împotriva altora, căci sunt deja destul de dezbinați. Mai degrabă încurajați colaborarea, o veți face tot pentru binele copiilor voștri! 

Ce pot face decidenții?

Sunt tentată să spun că nimic. În privința temelor decidenții n-au a se amesteca. Nu e treaba ministrului, nici a metodistului sau inspectorului ce teme dă un profesor. Aceștia pot, cel mult, să se preocupe de formarea inițială și continuă a profesorilor. Să impună exigențe mai mari la admitere și apoi la absolvire pentru viitorii profesori, iar în cazul titularilor le pot pune la dispoziție gratuit sau la costuri mici cursuri care să-i formeze la modul real și după nevoile lor, să le ofere diferite soluții punctuale, șansa de a vedea că se poate și altfel. Să nu-i mai blameze și să nu le dea și mai multe sarcini birocratice decât au deja. Hârtiile în exces n-au făcut pe nimeni un profesor mai bun!

Atunci când profesorul, părintele și factorii decizionali vor lucra împreună se va vedea. Deocamdată însă, nu se întâmpla asta. Vedem cu ochiul liber tabăra părinților contra tabăra profesorilor și a decidenților, iar consecințele sunt suportate de copii – printre altele, și sub forma de teme neadaptate. E nedrept! Trebuie să ne maturizăm și să ne comportăm ca niște adulți capabili să ne punem atuurile la un loc și să învățăm să colaborăm.

Soluții punctuale oferite de Alfie Kohn în carte lui, Mitul temei pentru acasă

Putem aplica principiul LESS IS MORE și în acordarea de teme (dacă suntem profesori) sau în reglarea cantității lor (dacă suntem părinți). Părinții pot stabili limite de timp: un program de teme, dar și de lectură cu copilul, timp liber, ore de culcare rezonabile. Dacă un copil are de rezolvat puține teme și personalizat pe nevoile lui, atunci șansele să le rezolve cresc considerabil. Dacă însa copilul înoată zilnic în zeci de pagini cu exerciții similare, entuziasmul lui va scădea pe masură ce exercițiile se succed. Cantitatea nu înseamnă calitate. Nu vă lăsați păcăliți când vedeți copii buni la fizică sau matematică – întrebați-i dacă le plac aceste materii și de ce. Răspunsurile lor v-ar putea da de gândit! 

Cum ar putea arăta temele? 

Alfie dă trei exemple prin care școlile și profesorii s-ar putea lăsa inspirați:

1. Teme care să aibă relevanță și la școală, dar și acasă, în context familial. 

2. Activități care nu sunt neapărat percepute ca teme. Altfel spus, temele pentru acasă devin învățarea naturală de acasă. Părinții care altfel s-ar panica pt că fiul sau fiica lui nu primește teme, vor vedea că există totuși teme, dar sunt altfel.

3. Lectura zilnică. Dacă temele ar fi înlocuite de citit – iar fiecare copil să poate alege ce să citească, ar fi deja un mare progres. Dacă profesorii le-ar oferi copiilor și oportunități zilnice de a discuta cu colegii despre ce au citit, ar deja beneficiu dublu. Când copilul este prea mic pentru a citi el însuși, atunci i se poate citi, iar asta poate duce la discuții între copii și părinți, tot felul de conexiuni între informații și experienșe de familie. Bonus: copiii vor începe de timpuriu să iubească lectura. 

Chiar si aceste idei grozave, spune Alfie, pot fi compromise. Dacă, din aceeași obsesie pentru control pe care o menționam mai sus, stabilim o limită minimă de timp și un număr de pagini, transformăm o temă altfel placută, relaxantă și cu beneficii pe termen lung, într-o rutină plictisitoare și chiar enervantă. Părinții și profesorii pot alege să imprime acestui obicei o semnificație pozitivă sau negativă, greu de îndreptat mai târziu. În fapt, toți părinții se bucură când copilul lor învață să citească. Pasul următor ar fi acela de a se bucura când copilul folosește zilnic această abilitate dobandită cu mult efort și citește de plăcere. Câți oameni știu să citească, dar totuși nu o fac în mod constant? 

Temele pot fi grozave. Să nu le eliminăm doar pentru că nu știm ce să facem pentru ca elevii/studenții să le îndrăgească. Există soluții…

Cum pot fi temele o plăcere?

Mi-am propus să închei articolul cu o exemplificare. I-am scris unei prietene din Finlanda (învățătoare la clasa a V-a – la ei I-VI este ciclul primar) și am întrebat-o ce teme le-a dat elevilor ei în ultima perioadă. Mi-a zis că folosește destul de des întrebările din manual, fiindcă sunt relevante după fiecare lecție. A mai adaugat că un grup de elevi din clasa ei și-au făcut o rețea și caută informații din domeniul biologiei din pură curiozitate, fără să primescă întrebări de la vreun profesor. Aha, m-am gândit eu, deci dacă programa e mai aerisită și temele rezonabile, rămâne loc și pentru curiozitatea copiilor. După vacanța de iarnă își vor prezenta descoperirile făcute în fața celorlalți colegi. La clasă fac tot felul de experimente, iar în ultimele săptămâni au vorbit despre simțuri: de ex. au stat într-un picior păstrându-și echilibrul, apoi au închis ochii și au încercat să nu se dezechilibreze, au vorbit despre ce simț te ajută sa-ți ții echilibrul. Foarte interesant! În paralel, finlandezii având o școală mai alfel în general (nu doar în “Săptămâna altfel”, ca la noi), merge cu ei la râu să colecteze insecte și să le studieze în laboratorul de la școală, la religie merge cu ei la diferite biserici și ține ore de istoria Finlandei la castelul din Turku.

Când a venit la prima ediție a Festivalului Internațional de Educație FIEdu, Riitta ne-a povestit cum la istorie, elevii ei creează jocuri de masă (boardgames): ei alcătuiesc întrebările, ei stabilesc regulile și tot ei fac partea grafică. Apoi se joacă – da, se joacă și învață istorie, căci întrebările sunt făcute în așa fel încât să te facă să gândești, nu să câștigi prea ușor. Riitta spune că ea urmărește ca elevii ei să-și dezvolte gândirea, nu doar să răspundă la întrebările pe care ea le adresează pe baza a ceea ce au memorat. E mereu atentă și își notează genul de întrebări pe care le adresează copiii din clasa a III-a până într-a VI-a, cât timp sunt la clasa ei. Urmărește ca toți elevii să facă progres (fiecare în ritmul lui) și să se implice activi în propria devenire. Learning by doing, zice Riitta! 

(Articol publi at pe Republica.ro)

 

Alexandra Anton

Alexandra Anton

Alexandra Anton, fondatoarea Yuppy Koti Centre, prima gradinita cu specific de educatie finlandeza in Ploiesti, este un nume cunoscut în domeniul educației.

Contact

  • eu@alexandraanton.ro
  • +40 721 541 112

© Toate drepturile rezervate Alexandra Anton.