Stimați invitați, onorată audiență
Vă mulțumesc și eu pentru prezența într-un număr absolut impresionat la primul eveniment de anvergură internațională de la Ploiești, care aduce în prim plan sistemul educațional finlandez.
Mulțumiri invitaților finlandezi:
Kiitos kun tulitte Ploiesti kaupungille ja kiitos Jukka kun kannustat ja tuet Yuppy Kotia.
Deși, așa cum puteți vedea din titlul prezentării mele, mi-am propus să vă vorbesc despre profesorii finlandezi, vreau de fapt să vorbesc depre profesorii români și despre adevăratul lor impact. Așadar voi vorbi despre dvs., despre noi.
În urmă cu aproape 5 ani, auzeam pentru prima dată vorbindu-se despre testele PISA și despre Finlanda ca fiind una dintre cele mai performante țări din punct de vedere educațional. Aveam să descopăr însă, că finlandezii nu doar că nu și-au propus să fie cei mai buni în clasamentele internaționale, dar nici nu dau importanță vreunui tip de clasament modial. Ba mai mult, primii care au contestat plasarea Finlandei pe primul loc au fost chiar finlandezii. În decembrie 2001, după publicarea primelor rezultate PISA, prima contestație venea de la Helsinki – erau convinși că s-a produs o greșeală în clasament!
Cu bunăvoința celui care avea să-mi devină mai târziu profesor și care se află astăzi aici, am intrat pentru prima dată într-o școală finlandeză. Primul impact a fost cel din cancelarie: profesori relaxați, zâmbitori, își pregăteau materiale, iar eu eram invitată să particip la ore și chiar să le vorbesc copiilor despre țara mea. Aflasem că în Finlanda nu mai există inspectori și nici birocrație, deci profesorii aveau toate motivele să fie relaxați! Și totuși, nu reușeam să înțeleg de ce profesorii continuă să-și facă treaba și să mai aibă și rezultate notabile, fără a simți (măcar puțin) presiunea controlului calității și a inspectoratului.
Și totuși, unde anume dacă nu în clasamente putem vedea dacă un sistem educațional este performant. Cercetările arată că o persoană mai educată trăiește mai mult și mai bine. Finlanda a avut în anul 2013 un PIB de 267 mld de dolari, la o populație de 5,4 mil de locuitori. În același an, România înregistra PIB de 189 mld de dolari, la o populație de 19,9 mil de locuitori. Cu alte cuvinte, trei români au produs mai puțin decât un finlandez. Nici nu-i de mirare că finlandezii trăiesc mai mult și mai bine, nu-i așa?
Dar cum este posibil ca un sistem educațional care nu încurajează competiția să contribuie la o economie competitivă? Să fie oare profesorii?
Cum ceea ce definește cel mai bine un profesor este predarea, v-aș ruga să ridicați mâna dacă sunteți de acord cu următoarea afirmație: Este nevoie de indivizi foarte bine pregătiți și motivați pentru ca școala să producă rezultate foarte bune.
Și acum să ne întoarcem la întrebarea inițială: ce credeți că s-ar întâmpla dacă profesorii finlandezi ar veni să predea în România, iar profesorii români ar preda în locul acestora, în Finlanda. Ce credeți că s-ar întâmpla cu sistemul educațional românesc având exclusiv profesori finlandezi, toate celelalte rămânând neschimbate: cultura, curriculumul, birocrația, așteptările… Credeți că profesorii finlandezi ar reuși să producă o schimbare considerabilă în următorii 5 ani? Vă rog să schimbați câteva păreri cu o persoană care vă stă alături. Credeți că schimbările ar fi semnificative sau nesemnificative?
Probabil că unii dintre dvs. considerați că predarea de calitate ține de efortul individual al unui profesor și atunci el va produce schimbări semnificative. Însă mai pot fi și alții care cred că predarea de calitate este mai mult decât efort singular, izolat al unui profesor, așadar e nevoie de mai mult, deci profesorii finlandezi nu vor putea produce schimbări semnificative.
Dar în Finlanda? Ce s-ar întâmpla în cei 5 ani în care în școlile finlandeze ar preda doar profesori români? Eu cred că schimbările nu ar fi semnificative, căci este nevoie de mult mai mult ca predarea să fie de calitate.
Desigur, să vorbim despre CAPITALUL UMAN, extrem de important, deși nu singurul în toată această ecuație:
Cum devii profesor în Finlanda?
Ești selectat pentru a studia să devii profesor pentru învățământul primar, doar dacă te numeri printre cei 10% cei mai buni absolvenți de liceu. La examenul de admitere la facultatea de educație, 90% dintre aplicanți sunt respinși. După 5-6 ani de studiu aprofundat și câteva mii de ore de practică (să nu uităm că sunt necesare în medie 10.000 de ore de practică în orice domeniu de specializare pentru a evolua de la novice la expert), absolvenții devin profesori și profesează, de cele mai multe ori, întreaga viață. Am putea crede că acesta este singurul motiv pentru care diferențele dintre sistemul finlandez și cel românesc sunt atât de evidente.
În România selecția nu este nici pe departe la fel de dură, iar despre practica pedagogică nici nu merită să mai amintesc. Dar chiar așa, dacă nu ne-am lăsa pe mâna unui medic care nu și-a exersat și dezvoltat abilitățile, de ce ni s-ar părea firesc să ne lăsăm copiii pe mâna unor profesori care au exersat uneori doar câteva zeci de ore înainte de a deveni profesori titulari?
Mai există un al doilea aspect: cel al CAPITALULUI SOCIAL, desigur nu în accepție economică. Acest tip de capital face referire la cum își pot îmbunătăți profesorii practicile, prin colaborarea cu profesori din aceeași școală, sau din același județ sau din altă țară. În viața de zi cu zi, capitalul social arată astfel: când un profesor dintr-o școală finlandeză are o problemă la clasă, toți profesorii tratează această problemă, căci este și a lor. Mai mult, un director de școală în Finlanda nu are rolul de a-și evalua echipa, de a o mustra, ci de a o ghida, căci el este mentor în școala respectivă. De aici putem înțelege că sunt necesare schimbări de atitudine, căci profesorii, indiferent cât de buni sunt nu reușesc să rezolve provocările numeroase cu care se confruntă zilnic dacă nu simt că fac parte dintr-o comunitate de profesori. O astfel de comunitate nu poate exista dacă la mijloc există competiția pentru un recunoaștere, pentru credite sau pentru funcții. Problemele nerezolvate de către aceste comunități de profesori nu vor dispărea – o problemă ignorată nu este o problemă rezolvată -, ci se vor transpune în dezinteres din partea elevilor, lipsă de onestitate, cazuri de violență între elevi și multe altele. Nu cred că există vreun profesor în această sală care să nu se fi confruntat cu astfel de probleme. Imaginați-vă că ați fi avut o echipă cu care să colaborați pentru le rezolva. Pare fezabil, nu-i așa? Pare mult mai ușor.
Ultimul aspect demn de menționat este CAPITALUL DECIZIONAL. Finlanda are un curriculum extrem de general, fapt care dă libertatea profesorilor de a decide, în comunitățile lor de profesori, câte ore din fiecare materie să predea, ce formulare de evaluare să creeze și să folosească sau când să înceapă să utilizeze notele și ce fel de cursuri de pregătire continuă le servesc nevoilor de dezvoltare. Când profesorii au putere de decizie în astfel de aspecte cheie, ei se bucură cu adevărat de autonomie și au capital decizional sporit. Când noi înșine decidem asupra procedurilor, atunci ni le și asumăm. Când procedurile ni se impun, considerăm că nu atât reușita, dar mai ales eșecul, nu ne aparține, ci aparține celor care ni le-au impus, în cazul nostru inspectorate, minister, etc.
Toate acestea însumează CAPITALUL PROFESIONAL, iar dacă cele trei componente sunt prezente, atunci putem discuta despre capacitatea profesorilor de a acționa ca profesioniști în educație.
Aș dori să închei prin a spune că singurii care pot face o diferență considerabilă în calitatea educației nu pot și nici nu vor fi cetățenii finlandezi. Ceea ce contruim aici și acum este CAPITALUL SOCIAL despre care am vorbit mai devreme, este echipa, comunitatea internațională care aduce valoare, ne încurajează și ne sprijină dacă îi solicităm ajutorul.
Singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este să ne asumăm implementarea!
Vă mulțumesc!
