Aș lucra într-o școală de stat, dacă…

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin

Foto: Guliver/Getty Images

Aș lucra într-o școală de stat, dar cu următoarele condiții:

1. Directorul să-mi fie partener, nu șef, să fie un exemplu de profesionalism și integritate. Vreau să-l pot vedea predând, să predau în echipă cu el (nu contează dacă predăm aceeași materie sau nu) și să mă mentoreze când am nevoie. Același director să pună sarcinile administrative pe locul trei, după copii și profesori. L-aș susține oricând să nu lucreze pentru hârtii, ci pentru copii, să susțină o atmosferă relaxată, dar cu preocupare reală pentru calitate! Să nu-i cerem permisiunea pentru fiecare decizie, ci să ne consultăm permanent – noi să avem încredere în el și el în noi! Să ne creăm propriul set de reguli, să ne asumăm responsabilitatea de a face din școala noastră un loc în care învățăm continuu.  

 

2. Inspectorii și ARACIPul să reducă la minim stratul de hârtii, să aibă echipe de profesioniști care lucrează cu copiii, profesioniști cu o inteligență emoțională peste medie. Să vină în școli când sunt solicitați și să ofere sprijin. Să nu mai existe controale, plocoane, aere de superioritate în fața profesorilor – să eliminăm inspectorul care vine la teatru în loc să vină la școală: aranjat și coafat, pe tocuri/cu papion și cu rujul până la urechi, în vreme ce elevii aproape că nici nu suflă. Școala e pentru copii. Nu pentru directori, profesori, inspectori sau miniștri. Școala e pentru copii! (niciodată nu voi spune acest lucru de suficient de multe ori)

3. Copiii să învețe într-un singur schimb și numai dimineața, școala să fie mereu curată, dotată cu tot ce e necesar și un mediu sigur și plăcut pentru toți. Să putem găzdui evenimente pentru comunitate ori de câte ori este necesar, cluburi pentru copii, părinți și bunici. Să putem celebra reușitele alături de copii, profesori, părinți – să dăm petreceri, să organizăm spectacole, să strângem fonduri pentru orice nevoie identificată. Școala este doar o societate la scară mai mică.

4. Să existe buget pentru specialiști (psihologi, logopezi, profesori de sprijin și asistenți) care oferă sprijin punctual copiilor și profesorilor. Dacă observ că unii copii/colegi au dificultăți să nu mă împiedic de hârtii și restricții de buget. Dacă intervenim rapid putem evita probleme mai mari mai târziu. 

 

5. Să predau fără limitări: să pot ține ușa clasei deschisă, iar zgomotul produs de învățare să nu deranjeze pe nimeni (mai ales direcțiunea), să-mi pot desfășura orele de engleză oriunde (pe hol, în sala de sport, în curte, la muzeu, pe stradă) și oricând (mă sugrumă ideea de săptămână altfel – o săptămână e prea puțin și mult prea standardizată pentru gusturile mele), iar cu toate astea să nu se considere că vreau să ies în evidență cu ceva. O fac pentru copii, cu acordul lor și chiar ca urmare a dorințelor pe care ei și le exprimă.

6. Să pot decide singură care sunt nevoile de pregătire continuă, să pot identifica furnizori de cursuri și costurile să fie acoperite de școală. Nu vreau credite, nici măcar diplomă, vreau ca cei care vor să-mi verifice pregătirea să mă vadă predând. Mi-ar plăcea să discut nevoile mele de pregătire cu colegii și să ne specializăm pe subgrupe, apoi să facem schimb de cunoștințe. O echipă în cancelarie va ști să inspire spiritul de echipă printre copii.

7. Să colaborez cu profesori din alte școli, să ne vizităm, să facem proiecte împreună, să ne sprijinim în găsirea de soluții creative și sustenabile pentru comunitățile noastre, pentru țară. Să-i învățăm să gândească global și să acționeze local – ei sunt viitorul nostru.

8. Să pot combina materia mea cu alte materii, după interesele copiilor – muzică și engleză, sport și engleză, istorie și engleză, orice și engleză. Câtă vreme copiii vor comunica fluent în limba engleză și nu vor avea teama de a greși pentru mine e o mare victorie.

9. Vreau să decidem cum ne notăm copiii – o notă pe semestru e suficientă, copiii să se concentreze pe învățare autentică, nu pe note. N-o să-i întrebe nimeni ce note au luat, mult mai important e ce știu! Aș putea combina lejer evaluarea formativă (feedback, auto-evaluare, evaluare între colegi) cu evaluarea sumativă (o notă la finalul semestrului) , astfel încât fiecare copil să știe care este nivelul lui și ce are de făcut pentru a continua creșterea. Să-mi pot evalua copiii obiectiv, cu sprijinul celorlalți profesori din echipa școlii.

10. Să simt că e întotdeauna timp pentru ce contează: să mă pregătesc, să cresc continuu, să ascult părerile comunității noastre. Să nu mă mai simt hăituită de propria profesie.

În aceste condiții, cu siguranță n-aș fi singura care ar intra în sistem. Nu, nu e un gând prea îndrăzneț. Poate fi un proiect pilot într-o școală, poate fi testat și măsurat de cercetătorii facultăților de profil din România. Dacă funcționează, dăm vorba mai departe. Dacă nu, vedem unde scârțâie și mai reglăm. Mi-e greu să cred că nu s-ar găsi școli și profesori care să încerce o altfel de abordare, iar dacă și ISJ-urile și ARACIPul s-ar mobiliza, chiar nu văd ce ne mai lipsește!

Ce credeți, merită efortul? 

(Articol publicat pe Republica.ro)

 

Alexandra Anton

Alexandra Anton

Alexandra Anton, fondatoarea Yuppy Koti Centre, prima gradinita cu specific de educatie finlandeza in Ploiesti, este un nume cunoscut în domeniul educației.

Contact

  • eu@alexandraanton.ro
  • +40 721 541 112

© Toate drepturile rezervate Alexandra Anton.