Foto: Inquam Photos / George Călin
V-ați întrebat vreodată câți bani din bugetul pe educație cheltuie angajații statului pe deplasări în străinătate? Eu da. E informație de interes public – ar merita solicitată. V-ați întrebat vreodată și cu ce se alege educația românească de pe urma acestor deplasări – ce ajunge, dacă ajunge la copiii noștri în școli? Eu da. E tot informație publică și se consemnează în rapoarte – ar merita și ea solicitată.
Să zicem că nu banii ar fi problema (deși educația e oricum, dar numai prioritate pentru țara asta nu!), ci impactul. Decidenții ar trebui să se întoarcă inspirați, să lege relații pe termen lung cu parteneri din alte state, să vină cu soluții practice – ei sunt doar cei mai conectați la viața reală din școli, căci primesc atâtea situații din teren…. sau asta era din alt film?
Decidenții noștri, îmi pare rău că generalizez dar niciunul până acum n-a dovedit contrariul, nu s-au grăbit să raporteze public ce au descoperit în vizitele lor de lucru. Am fi aflat și noi, ăștia mai neplimbați, cum stă treaba prin alte țări. Ne-am fi ales, de la distanță, cu o părere avizată, cu o explicație care să facă lumină în mintea noastră cât să nu credem că toate bubele apar numai în capul nostru. Doar n-om fi noi atât de deștepți încât să ne punem probleme de nerezolvat…
Odată cu inspirația însă, mai ales oficialii, iau tot felul de practici care ne sabotează progresul, un fel de VIRUS internațional al educației. Pasi Sahlberg, autor finlandez, este cel care a dezvoltat conceptul de GERM în educație, acronim al Global Educational Reform Movement (Mișcarea Globală de Reformare A Educației). În doi timpi și trei mișcări ne dăm seama dacă o națiune a fost sau nu infectată cu acest virus necruțător, care nu doar că întârzie reforma reală a educației dintr-o țară, dar îi și epuizează resursele (din ce în ce mai puține mai ales în țările aflate în dezvoltare – cum e și cazul României). GERMenul a populat țări pe care, deși nu ne place să acceptăm acest fapt, România le ia drept reper: Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada, Olanda, Suedia sau Noua Zeelandă. Istoric, ne aflăm în momentul în care guvernele acestor țări au început să conștientizeze că au fost virusați și încep să ia măsuri pentru a combate virusul.
Noi încă cităm măsuri care deja nu mai sunt de actualitate în aceste regiuni ale lumii. E un decalaj care ne trimite înapoi în timp, nu spre educația viitorului.
Cum recunoaștem virusul?
- Avem competiție între școli – credem că în educație se potrivește modelul de business conform căruia competiția naște calitate, productivitate și eficiență. Diferența e uriașă între cele două, căci colaborarea (și nu competiția) crește calitatea educației dintr-o școală, dintr-un oraș și dintr-o țară. Nicio școală nu este identică cu o altă școală. Nici nu poate fi, căci fiecare echipă de profesori are talente, viziuni, idei și proiecte diferite. Școlile nu vând propriu-zis un produs sau serviciu standard, ci accesibilitate elevilor și comunității la anumite experiențe de învățare și interacțiune. În plus, trăim vremuri în care cărțile și internetul ne oferă o gamă mai largă ca niciodată de idei – nici de-ar fi să predea un profesor vreme de 100 de ani și să nu se mai publice nimic, și tot n-ar parcurge toate ideile deja existente plus cele care se vor naște din acestea. Sharing is caring funționează mult mai bine în educație! Acesta este și principiul de la care a plecat înființarea Festivalului Internațional de Educație FIEdu, supranumit Revoluția prietenoasă în Educație – locul de joacă al tuturor actorilor din educație, unde pot experimenta și se pot inspira reciproc. Un fel de școală ideală, dar pentru adulți. La ce folos să am eu acces la atâția specialiști când mulți alți profesori pot avea impact asupra a zeci, chiar sute de elevi cu care lucrează anual? Dacă noi nu ne sprijinim între noi, atunci cine s-o facă?
- Avem învățare standardizată – plan cadru unic și rigid, manual unic, centralizare.. nimic mai limitativ pentru un profesor creativ decât acest context sinistru. De exemplu, Ministerul Educației Naționale propune ca la grupa mijlocie, copiii să învețe despre toamnă în a treia săptămână din luna octombrie, toți copiii, din toată România. Adică ce contează că avem copii care vor să afle mai multe despre mașini, dinozauri sau balene? Noi studiem toamna și basta! Nici faptul că nu scoatem copiii în curte sau în parc să experimenteze frunzele și ploaia, vântul și răcoarea nu mai contează. Copiii învață despre toamnă din cărți, se uită la filmulețe, colorează în contur. Noi vrem copii, tineri și adulți curioși, dar îi obișnuim de mici să-și păstreze curiozitățile pentru mai târziu. De la cele mai mici vârste putem permite flexibilitate în conținuturi și putem încuraja colaborarea dintre copil și profesori, dintre copii și implicarea părinților în funcție de interesele copiilor și de nevoile lor de învățare (că nu toți parcurg materia cu aceeași viteză). Firește, există profesori creativi și care fac din lecțiile lor un spectacol, doar că acest spectacol necesită timp de pregătire de regulă dedicat lecțiilor inspectate – altă aberație și aceste inspecții, un standard învechit și periculos prin ineficiența, lipsa lor de relevanță și încurajarea măririi distanței față de putere (inspectorul nu este Dumnezeul predării, ori dacă ar fi, musai inspectoratele ar trebui să afișeze filmulețe cu orele acestuia, ca să-l luăm cu toții drept reper).
- Ne concentrăm pe materiile de examen: matematică, română – de parcă ele sunt tot ce contează la finalul anilor de școală. Renunțăm la orele de muzică, arte, sport și turăm motorul la materiile care, credem noi, vor decide viitorul copiilor. Dar câți copii devin matematicieni sau lingviști? Veți spune că toți trebuie să știm să calculăm, să scriem și să citim. Corect, dar nu avem nevoie în viața de zi cu zi de noțiuni mai dificile decât cele învățate în școala primară. Iar dacă tot îi învățăm pe copii să citească, cum se face că apetitul lor față de lectură e atât de scăzut, iar România a ajuns țara cu o rată îngrijorător de mare de analfabeți funcțional? Suntem în pragul colapsului cu 40% rată a analfebetismului funcțional (învățarea înseamnă memorare, știm să citim, dar nu înțelegem mesajul și nu facem legătura dintre teorie și viața reală). Fiecare copil ascunde un talent, iar treaba școlii este să-l descopere. Cum? Prin experiențe diferite, prin stimularea creativității, educarea care vizează nu doar achiziția de cunoștințe și abilități, dar și sculptarea unor indivizi morali. Jane H., una dintre profesoarele mele la Universitatea Turku ne-a provocat să aducem la cursul următor cel mai de actualitate titlu care vizează educația – la noi se introduceau atunci camerele video la BAC. După ce a ascultat prezentarea mea, după ce și colegii mi-au adresat întrebări, Jane a avut o scurtă intervenție care încă mă urmărește: “Deci 12 ani copiii aceștia merg la școală. Ce anume au învățat ei la școală dacă n-au învățat nici măcar să fie corecți?”
- Tragem școlile la răspundere în funcție de rezultatele la examene – lipsa de încredere în elevi (amintită mai sus) se află în directă legătură cu lipsa de încredere în profesori – și ei produsul unui sistem, niciodată autonumiți la catedră (deci să nu mai înghițim scuza sistemului care dă vina pe profesorii pe care el însuși îi acceptă la catedră). Școli de elită și profesori cu renume versus școli de cartier și profesori care doar își fac treaba și nu ies neapărat în față – în toate acestea ne sunt educați zi de zi copiii. Matematic vorbind, este evident că avem mai multe școli de cartier, în sate sau comune decât școli de elită, așadar ar trebui să ne dăm seama de unde ne vin mai mulți absolvenți și unde ar trebui să ne uităm mai mult, să investim mai mult în profesori de sprijin (pentru a reduce considerabil șansele de a avea eșec școlar) și în oferirea unei mese calde care să-i atragă pe copii la școală. Toți profesorii își doresc ca elevii lor să reușească. Nu am auzit niciodată ca un profesor să se bucure că nu are impact, ba dimpotrivă! Cheltuim resurse și irosim energie cu examene standard în clasele a II-a, a IV-a, a VI-a, a VIII-a și a XII-a. Aceasta este cea mai testată generație de elevi care a existat vreodată în România, dar și cea mai dezinteresată de școală, cea mai neînțeleasă și prin urmare cea care înregistrează rezultatele cele mai slabe. Nu există un singur motiv pentru care am ajuns în această fază a dezastrului, dar este evident că este un dezastru autoindus, prin decizii neinspirate și printr-o presiune și un control birocratic de sus în jos care nu aduce beneficiile așteptate. Apropo! Ce s-ar întâmpla dacă de mâine profesorii n-ar mai completa nicio condică sau planificare, dacă n-ar arăta niciun dosar inspectorilor sau experților ARACIP, ci i-ar invita să asiste la ore și să predea împreună, și-ar folosi acest timp să citească, să-și pregătească lecțiile împreună cu un coleg, să încerce metode noi de predare, să-i asculte mai mult pe elevii lor?
- Ca în orice economie de piață, ne alegem de unde cumpărăm – așa ne alegem și de unde accesăm educație pentru copiii noștri. Ce e greșit în asta, vă întrebați? Simplu: când ajungeți la camera de gardă cu o urgență medicală nu-l întrebați pe doctor unde a studiat și refuzați să vă ofere suport medical dacă nu vă convine răspunsul. Nici când urcați în avion nu le cereți CV-ul piloților și solicitați alți piloți pentru că nu considerați suficient de bune școlile absolvite de aceștia. Este un exercițiu de încredere absolută, fiindcă ne punem viața în mâinile acestor oameni. Prin urmare, ar trebui să ne întrebăm mai des dacă nu cumva e doar un mit al pomului lăudat – școlilor de elită, de multe ori cu clase supraaglomerate. Atenție, oricât de bun ar fi un profesor, tot greu îi va fi să lucreze cu 34-38 de elevi în clasă. O școală bună este aceea care poate replica, la nivel mai mic, societatea din care face parte. A face educație presupune și a-i introduce pe copii în lumea din care fac parte – dacă 50% dintre copiii români trăiesc în sărăcie, atunci de ce școlile de elită au poate 1-2% dintre elevi din această categorie socio-economică? Elitele se nasc oare doar în familiile înstărite cu părinți educați? Mă îndoiesc și mă întristez profund gândindu-mă că pierdem anual minți care ar putea schimba lumea. Cum știu copiii noștri cum arată de fapt România, dacă ei fie merg la școli centrale, fie la școli medii sau școli de periferie, cu copii asemeni lor? Cum asigurăm echitatea și cum ne așteptăm ca adulți fiind, aceștia să fie sensibili la situația celor aflați în dificultate?
