Foto: Guliver/Getty Images
Ne place să credem că suntem originali în reformarea educației. Soluțiile din educația românească de după ‘90 au fost preponderent neinspirate, necalculate și impulsive. Câteva exemple: desființarea învățământului vocațional (care a destabilizat nu doar școala, ci întreaga societate) și recent, manualul unic (o dovadă a lipsei capacității de a realiza proceduri clare, combinată cu gradul sporit de paranoia la nivel ministerial).
Revenind la originalitate – românul își dorește să conducă cea mai bună mașină și își cumpără mașini nemțești, vrea ceasuri bune și le preferă pe cele elvețiene, ciocolata belgiană și brânza franțuzească. În cazul educației lucrurile stau diferit, dar nu cu mult. Atunci când oficialii guvernamentali călătoresc, asemeni profesorilor care se implică în tot felul de proiecte europene sau la nivel internațional, fără ca măcar să-și propună, aceștia învață lucruri noi, iar dacă ceva îi impresionează în mod deosebit ajung chiar să se inspire din respectivul model educațional. Nu pot transfera, nimeni nu poate de fapt copia, un model educațional în integralitatea lui, dar fiecare poate lua fragmente, așa cum le-a înțeles.
Finlanda, țara în care educația e sfântă, are o mare deschidere spre a învăța, a se inspira din alte modele educaționale. La prima mea vizită într-o școală finlandeză mi s-au arătat mai multe materiale didactice folosite, iar la matematică era vorba despre o metodă ungurească și materialele aferente. M-am simțit păcălită cumva, căci mă așteptam ca totul să fie Made in Finland, cu atât mai mult în materie de educație. Nici pe departe! Cu degajare, profesorii mi-au spus că dacă descoperă ceva bun, care se potrivește cu viziunea lor și care îi ajută pe copii să învețe mai ușor, mai aplicat, contează prea puțin din ce țară vine metoda respectivă. Ba mai mult, m-au întrebat cum se face că eu nu știam metoda respectivă, mai ales că România are graniță directă cu Ungaria. Iată, am realizat atunci, cum noi ratăm metode de succes care sunt chiar sub nasul nostru. Din 2010 când am auzit prima dată de metoda respectivă nu s-a repetat povestea nici până astăzi în România.
Finlanda este supranumită „laboratorul la scară largă al inovației americane în educație”. Fiind o țară săracă la începuturile reformei sale în educație, neavând bugetele pe care SUA le acorda inovației, Finlanda a găsit o scurtătură – a studiat, adaptat și aplicat ceea ce au descoperit alții. Dacă măcar aceste idei ar fi preluate și de noi la nivel sistemic, n-am mai spune că învățam de la finlandezi (unii au devenit deja alergici la acest subiect), ci de la americani (bunica ar fi mândră de mine că am scris asta – ea i-a așteptat toată viața pe americani și a trăit doar câteva zile în UE).
Finlanda este supranumită „laboratorul la scară largă al inovației americane în educație”. Fiind o țară săracă la începuturile reformei sale în educație, neavând bugetele pe care SUA le acorda inovației, Finlanda a găsit o scurtătură – a studiat, adaptat și aplicat ceea ce au descoperit alții.
Niciuna, dar nici măcar una dintre teoriile ce urmează nu reprezintă o practică curentă (sunt mai degrabă excepții) în școlile din România (fie ele de stat sau particulare), deși toate datează din anii 30, 70 sau 80 și sunt aplicate cu succes de finlandezi încă din 1980:
- Teoria inteligențelor multiple a lui Gardner susține de exemplu că testele de tip IQ măsoară îndeosebi logica și inteligența lingvistică a elevilor, însă nu ne putem rezuma doar la atât, iar metodele de predare trebuie să fie variate și ajustate în funcție de elev. Adică, dacă ar fi să o judecăm pe Nadia Comăneci doar după un test standard, cel mai probabil am pierde esența, n-am vedea niciun talent în ce o privește și am crede că nu ar excela în niciun domeniu. Nimic mai neadevărat! Școala trebuie să descopere talentul din fiecare copil, nu să-l forțeze să se potrivească unui șablon prestabilit, să-i ofere acces egal la toată gama de materii și experiențe de învățare – asta explică de ce în școlile finlandeze toți elevii (fete și băieți) învață la școală atât noțiuni matematice și care țin de lingvistică, cât și să folosească mașina de cusut, să gătească, să croșeteze, să lucreze în atelier, să topească metale, să înoate, să cânte la instrumente etc.
- Un alt exemplu este cel al filosofului american John Dewey care a murit prin anii 50, dar care a lăsat lumii un concept admirabil și o inovație în toată puterea cuvântului – învățarea prin cooperare – cu o gamă de teorii și metode care să o susțină. În practică, această inovație se poate aplica la foarte multe materii și ajută mai multe tipologii de elevi. Ea constă în trecerea de la predarea exclusiv frontală (profesorul stă în fața clasei, el predă, el dictează și tot el scrie la tablă), la grupuri mici de lucru, cu o dinamică și o interdependență între copii, care au de rezolvat sarcini de lucru din viața reală. Băncile sunt așezate nu cu fața la tablă, ci grupate în așa fel încât să se încurajeze colaborarea și lucrul în echipă, ceea ce conduce la învățare eficientă.
- Iar pentru că profesorii sunt oameni și ei, iar a turna în ei metode de predare și modificări de curriculum nu echivalează cu a-i dezvolta eficient și în mod continuu, Bruce Joyce și Beverly Showers au dezvoltat coachingul în pereche/grup restrâns (peer coaching). Cei doi propun saltul de la clase cu ușa închisă, la predare în echipă, reflecții în mediu sigur asupra lecției, mentorat, găsirea de soluții de dezvoltare și îmbunătățire a abilităților unor elevi. Finlanda aplică peer coaching-ul încă din anii ’80 și pune pe seama acestuia capitalul social (în plus față de capitalul uman) al profesorilor – profesioniști care încă din faza de examen de admitere la facultățile de educație dau probă de predare în echipă, fiind apoi pregătiți să facă din școli adevărate comunități de învățare pentru profesori și elevi deopotrivă.
Cele trei teorii vizează sistemul ca întreg, provoacă în sine cultura școlii și nu se limitează la componente separate. De ce avem nevoie ca măcar să le cunoaștem dacă nu să le și aplicăm? Pentru că altfel facem greșeli greu de îndreptat precum desființarea liceelor vocaționale sau ierarhizarea materiilor școlare (fără muzică și sport, doar matematică și limbă română, fiindcă se dau la examen). La clasă ne mirăm că elevii sunt agitați, greu de captat și evaluarea devine metodă de management al clasei; ne mirăm că elevii vorbesc neîntrebați, nu mai ascultă și vor atenție – când am putea (unii profesori pot) să întoarcă procesul dinspre elev spre profesor, care e acolo doar să ghideze din umbră. Pentru că profesorii se pot învăța unii pe alții mai mult și mai rapid decât oricine altcineva din afara școlii metode, abilități care se află deja la dispoziția lor, zi de zi, în cancelarie.
Oamenii resping ceea ce nu înțeleg, e firesc. Când dau peste câte un alergic la educația finlandeză încerc să-i explic că nu e 100% finlandeză (aici se rupe filmul) și că cine învață de la Finlanda învață de la lumea întreagă și are șansa de a scurta agonia căutării de soluții originale și a inventării roții. Desigur, soluțiile trebuie înțelese, testate (pentru asta există cercetare și în educație) și adaptate contextului. Ce e periculos și un semnal de alarmă de-a dreptul îngrijorător este acel tip de bullying profesional. Eu l-am experimentat prima dată când eram intern la Ministerul Educației Naționale, unde mi s-a spus deseori că nu mi-am ales bine țara în care să studiez și că mai bine ne-am compara cu bulgarii decât cu finlandezii, căci sunt balcanici asemeni nouă. Drept e, nu ne-am ales zona geografică în care să ne naștem, dar când aud această replică din gura celor care fac educație, iau decizii și formează la rândul lor profesori, când știu că noi nu testăm nimic (școlile pilot sunt la fel de ipotetice ca și 6% din PIB la educație), asta nu-mi sună decât a uriașă frică de schimbare. Și sunt mulți cei care preferă să țină ușa schimbării închisă decât să o deschidă puțin câte puțin.
Nu mă pot scuza în fața nimănui că am ales să studiez în Finlanda – credeam și cred în continuare că trenul spre viitorul educației în care m-am urcat merită atenția multor pasionați ai acestui domeniu. Mi-ar fi plăcut să fim mai mulți cu o astfel de experiență și să ne unim vocile. Finlanda nu oferă un model educațional unic, ci este dovada vie a faptului că este posibil și chiar benefic să avem mintea deschisă, să învățăm de la alte state indiferent pe ce continente se află acestea. Tocmai de aceea, educația finlandeză nu poate fi încadrată ca o alternativă, căci standardele ei sunt non-standard, dinamica fiind dată de cercetări care au rolul de a ajusta practicile.
Asiaticii, cu o cultură care dăinuie de aprox. 3500 de ani, evident peste noi europenii, chiar și ei fac schimbări care au surprins întreaga lume a educației – singaporezii de exemplu au declarat în septembrie 2018 că învățarea nu este o competiție, eliminând ierarhizarea elevilor la nivel primar și secundar. Cultura e un organism viu, care se schimbă greu, dar se schimbă prin comportament și claritatea misiunii – iar în educație prin cercetare-acțiune. A spune că de fapt cultura nu ne permite să încercăm soluții noi în educație echivalează cu a spune copiilor „Dragilor, noi am vrea să facem educația mai bună în România: (1) să formăm profesori mai pregătiți – dar n-o facem, fiindcă oricum au cultura colectivismului, (2) le-am da mai multă autonomie, dar noi avem o cultură masculină, patriarhală, bazată pe control, (3) ne-am uita la alte țări, dar cultura ne împiedică. Cu alte cuvinte, v-ați născut în țara nepotrivită și în momentul istoric greșit”. Oare? Eu nu cred și am o mie de motive sa-mi susțin opinia.
Închei printr-o întâmplare de dinainte de capitolul Finlanda din viața mea. Mă îndreptam spre Universitatea de Petrol-Gaze din Ploiești și discutam, în mers, cu unul dintre cei mai iubiți și respectabili profesori pe care i-am cunoscut până acum și a cărui carieră se apropia de sfârșit. L-am întrebat dacă e mulțumit cu ce s-a întâmplat cu educația românească de-a lungul carierei lui și dacă vede un progres la care să simtă că a contribuit cumva. S-a oprit brusc din mers și m-a privit cu tristețe. Nu-mi amintesc să mai fi adăugat ceva, dar îi țin minte privirea și astăzi. Mi-am promis de atunci ca dacă voi continua să lucrez în educație, pe parcursul carierei mele și la sfârșitul ei să am bucuria lucrului bine făcut, să nu-mi negociez principiile și să caut soluții, nu scuze. Nici măcar de ordin cultural.
(Articol publicat pe Republica.ro)
