Foto: Guliver/Getty Images
Doi liceeni din Oradea, curioși să cunoască mai multe despre educația finlandeză și aspectele ce se pot aplica în România, mi-au adresat câteva întrebări. Cu acordul Brianei și a lui Mihai, fac publică discuția noastră pe tema educației.
Ce pot face elevii pentru a suplini hibele din sistemul de învățământ românesc?
Bună întrebare, asumată și demnă de două minți tinere. Matematic vorbind, elevii pot avea un impact considerabil asupra școlii și poartă o mare parte a responsabilității de a învăța. E logic: cine domină numeric? Ministrul sau inspectorii școlari, inspectorii sau profesorii, profesorii sau elevii? Toți joacă un rol, dar ce trebuie dedus de aici este că elevii pot da direcția clasei sau chiar școlii lor, cu o singură condiție: să pună învățarea pe primul loc.
Concret: elevii se pot susține și ajuta, chiar medita reciproc. Hei, și ce să vezi, asta nu-i nici măcar o idee nouă, ci una testată și verificată în țări precum Austria și Suedia. Prin intermediul Ashoka România am avut șansa de a-l cunoaște pe Bernhard Hofer de la talentify.me, iar în 2017 l-am avut invitat la Festivalul Internațional de Educație FIEdu pe Johan Wentd (și el tot Ashoka fellow) de la mattecentrum.se. Online sau offline, povestea asta chiar funcționează.
Costă ceva? Timp. Oricum mergeați la meditații, right? Și ca să vă mai dau un argument științific pe care sunt convinsă că îl cunoșteați și voi – înveți mai bine de la cineva de vârstă apropiată. Vezi relevața subiectului prin ochii unuia asemeni ție, nu te simți stingherit, ți se explică firul logic și se fac chiar conexiuni cu alte materii (pe care profesorul care predă doar materia lui nu le poate face). Poți chiar să te “virusezi” de la entuziasmul unui coleg care a înțeles respectivele noțiuni și primești feedback de la el în timp real. Dacă ajută, poți discuta cu diferiți colegi și cresc șansele de a găsi pe cineva care să explice așa cum înțelegi tu, să fi găsit un mecanism de învățare care să ți se potrivească!
Și dacă devine mai bun ca mine și îmi ia locul la liceu/facultate? Sigur că e posibil ca celălalt să-ți ia locul la facultate, dar să fim serioși, asta nu ți se datorează doar ție, căci fără efortul depus de el pentru a învăța și dorința de a reuși, orice meditator e inutil. Să vedem care sunt avantajele și pentru tine: când îi explici lui repeti și pentru tine, cresc șansele să vă susțineți reciproc în procesul de învățare și câștigați amândoi. Și mai e ceva: invidia nu-și are sensul și pentru că există viață și după un examen (luat sau picat). N-ai reușit anul acesta, încerci la anul! Știi care e diferența dintre un burger și cunoștințele din capul tău? Dacă împarți din burger vei avea mai puțin pentru tine, dar dacă împarți din ce știi ai la fel, ba chiar mai mult! Ce știi nu-ți poate lua nimeni!
Recomandă una sau două tehnici de învățare din sistemul educațional finlandez pe care elevii și profesorii din România le pot aplica și care să aducă rezultate bune, cu efort minim.
Sunt și eu profesoară (am predat limba engleză românilor și limba română străinilor), așadar aș începe cu profesorii. Din multele cursuri pe care le-am urmat în materie de pedagogie, am rămas cu impresia că profesorul e “la butoane”: el predă, el adresează întrebările, el evaluează, el manageriază clasa. După ceva ani de lucru la catedră am realizat că cel care depune mai mult efort în timpul orelor e cel care învață mai mult și evident, nu eu trebuia să fiu aceea. Cea mai importantă parte a muncii mele era cea de pregătire a cursurilor, iar în prezența copiilor sau adulților cărora le predam mă concentram pe nevoile lor. Astfel, am învățat să vorbesc eu mai puțin și elevii mei mai mult, m-am obișnuit cu un zgomot permanent în clasă și o atmosferă de învățare. Deviau de la subiect? Absolut toți, indiferent că aveau 5, 20 sau 60 de ani. Cu tact, îi readuceam pe subiect și când era cazul râdeam la glumele lor – sunt om, nu un robot care are ca țel să predea cu orice preț. Și da, îi încurajam să se ajute între ei, le dădeam proiecte în perechi sau grupe. Conversația e la putere în clasa mea, iar dacă e liniște, ceva nu e în regulă. Ulterior am descoperit că se întâmplă la fel și în Finlanda, unde zgomotul din clasă arată că acolo se petrece învățarea. De foarte multe ori intram în clase și nu știam unde să mă uit să-l găsesc pe profesor: era așezat pe jos sau la nivelul copiilor și discuta cu ei, nu scria texte nesfârșite pe tablă și nici nu dicta. Pentru mine a fost un mister la început cum e posibil să predai atât de puțin (la engleză) și totuși copiii să fie din clasele primare deja fluenți în limba engleză și suedeză. Nici la celelalte materii nu se proceda diferit, elevii predau, citeau, concepeau împreună jocuri de evaluare (boardgames la orele de istorie, de ex.), căci a ști să pui întrebări e la fel de util ca și a ști să răspunzi.
Când m-am întors de la studii din țara lui Moș Crăciun am căpătat și mai mult curaj: am ținut ore de gramatică în curtea școlii, am adus în discuție subiectul mentorilor, am mers în laboratorul de informatică și i-am asistat pe elevi în găsirea de informații despre cei pe îi aleseseră. Am început să joc rolul secundar și mai mult, fiind actorul din umbră: au scris ce era relevant pentru ei, s-au corectat reciproc, am învățat să-și dea feedback și da, au dat și teste. Dar ceva era cu totul diferit: m-am convins și eu și ei că predarea/învățarea poate fi și altfel. Am analizat împreună cu ei ce a funcționat și ce nu. Am învățat împreună.
În ceea ce îi privește pe elevi, nu m-aș îndepărta prea mult de răspunsul meu la prima voastră întrebare. Ce pot face elevii este să reflecteze pentru ei înșiși dacă motivul pentru care merg în fiecare zi la școală e nota. Mulți adulți, profesori sau nu, cred că acesta este motivul și că n-ați învăța nimic dacă n-ar mai exista note sau ar fi mai puține per materie de studiu. Eu i-am contrazis (rămâne de văzut dacă așa e), dar ce știu eu de la cei asemeni vouă e că vă nemulțumește mai degrabă faptul că pierdeți timpul la școală, că orele trec greu și că simțiți că sunt prea puțini profesori cărora le pasă de voi. Și nu, n-am discutat cu elevi de la licee de la periferia orașelor sau din rural, ci cu creme de la creme. Anul trecut, Studiul pentru fericirea elevilor care s-a desfășurat timp de o lună a atras 2633 de răspunsuri ale elevilor, a arătat ceea ce se chinuie să demonstreze zeci de studii la nivel național și internațional. Faceți cumva ca vocea voastră să se audă acolo unde trebuie – începeți cu clasa și cu școala voastră. Fiți voi mai buni decât cred adulții că sunteți! Demonstrați-le că nu nota contează, ci învățarea autentică! Și sper să conteze asta: eu cred mai mult în voi, decât în toți decidenții la un loc.
Dacă sistemul educațional finlandez este mai eficient ca al nostru , cum se face că elevii noștri sunt olimpici și se află pe locurile de top ale facultăților prestigioase din toată lumea?
E o discuție mai veche aceasta despre olimpici și studenți români în străinătate… În 2015 un inspector școlar a ținut un întreg discurs demonstrând că România a avut de la bun început considerabil mai mulți olimpici internaționali decât Finlanda. Mi-ar plăcea să spun că e un motiv de mândrie, dar sistemic proporția acestora este irelevantă!
În primul rând că tinerii finlandezi nu doresc să studieze neapărat la o universitate în străinătate, din mai multe motive: universitățile lor sunt la alt nivel față de cele din România (deci e firesc ca voi să vă doriți ceva mai bun), iar apoi nu e ceva comun ca un tânăr finlandez să-și dorească un credit de studii într-o altă țară, când în Finlanda e plătit să învețe. Dacă un student internațional (ca în cazul meu) nu plătește taxă, un finlandez primește o alocație de la stat (nu e bursă, nefiind condiționată de note, însă a intra la facultate nu e tocmai simplu) ca să învețe. La ce taxe sunt în străinătate, finlandezii preferă să plece cu burse integrale, să călătorească (au un mare apetit pentru a învăța coreana, japoneza sau chineza) și eventual să meargă la masterat sau doctorat în afara țării, când deja nu se mai pune problema taxelor.
Apoi mitul cu olimpicii, căci da, e un mit. De ce? Câte studii s-au făcut în România care să arate ce rezultate școlare la nivel internațional s-au obținut exclusiv (!) datorită școlii, fără niciun ban scos din buzunarul părinților? Eu nu cunosc niciun astfel de studiu, care ar fi un exercițiu de sinceritate al sistemului cu el însuși. Ori nu, nu e corect să măsuram un sistem în care părinții nu plătesc o oră de meditații (cel finlandez) cu unul în care industria meditațiilor e un sistem paralel cu sistemul însuși (cel românesc). Vedeți, nouă ne place să credem că acești tineri au reușit datorită sistemului, dar oare așa e?
Deși nu e relevant pentru finlandezi față de cine sunt mai buni, să zicem că (prin absurd) sistemul nostru este mai bun decât cel finlandez pentru că avem olimpici și studenți internaționali. Problema e că nu se vede! Unde ar trebui să se vadă? Cercetările au demonstrat că o persoană educată trăiește mai mult și mai bine. Tot cercetările arată că un om educat produce mai mult decât unul lipsit de educație – datele FMI din oct. 2018 arată cam așa: 50.880 $/cap de locuitor în Finlanda versus 12.670 $/cap de locuitor în România. Nici nu-i de mirare că finlandezii trăiesc mai mult și mai bine. Dar e bine, noi avem mai mulți olimpici și studenți la facultăți de prestigiu și asta ne ține de foame și de cald…
A dispune de inteligență și a nu beneficia de ea e o discuție mult mai relevantă în contextul în care fenomenul de brain drain (exodul creierelor) afectează ambele țări.
Dacă în școli nu este promovată concurența, cum reușesc elevii să evolueze?
Mie povestea acesta cu competiția acerbă nu mi-a sunat niciodată bine. Poate unii chiar mor de grija altora și vor să fie mai buni decât ei cu orice preț, eu nu. Pe mine mă încântă să văd pe cineva mai bun decât mine, îmi plac oamenii deștepți, sportivii buni și, în general, oamenii care performează în orice aspect mai bine decât mine. În școală nu m-a pasionat concurența, dar e posibil să fi fost un efect al faptului că mesajul primit acasă a fost “înveți pentru tine”. Îmi amintesc că după o lucrare de control din școala primară m-am dus acasă și i-am spus mamei ce notă a luat o colegă, dar am primit un răspuns care m-a liniștit definitiv „de când sunt eu mama ei și de când e ea copilul meu?” Pentru ea contam eu și m-a încurajat mereu să fiu corectă cu mine, nu să-mi pierd timpul în comparații!
La clasă am avut, de cele mai multe ori, colegi mai buni decât mine și câteodată mai excelam și eu. Nu se punea atâta accent pe cine e cel mai bun, ci pe grup, pe clasă. Și dacă asta s-a proiectat asupra noastră, asta am devenit: o clasă bună, “toți pentru unul și unul pentru toți”. Concurența poate fi înșelătoare: dacă ești comparat cu cineva mai bun ca tine, e posibil să te desconsideri, iar dacă ești comparat cu altcineva mai puțin bun, poți crede că ești cel mai bun. Cred că adevărata concurență suntem noi înșine – sunt azi mai bun decât ieri, pot învăța ceva de la celălalt? Geniu absolut sau antitalent complet nu e nimeni. Sunt multe feluri prin care poți fi inteligent și mult mai interesant e să te cunoști pe tine decât să te compari continuu cu alții.
Am lucrat într-o școală privată care încuraja concurența printr-un sistem de merite (puncte) pe care profesorii le acordau elevilor pentru calitatea participării la ore (teme făcute, răspunsuri date). După o perioadă, la un eveniment care includea toți elevii școlii, se acordau diplome de bronz, argint, ș.a. pentru 300, 500 de merite și tot așa. Ajunsesem să fiu întrebată de elevi câte merite au, nu ce să studieze, iar pentru că mi se părea irelevantă discuția simțeam că sunt în concurență cu ceilalți profesori pentru aprecierea copiilor prin prisma acestor merite. Recunosc, am detestat mecanismul acesta de dresaj din prima clipă și cred și acum că n-ar fi trebuit să-l accept deloc. Copiii trebuie ajutați să înțeleagă pentru ce vin la școală, nu trebuie ținuți în clase prin astfel de practici. Când profesorii folosesc notele sau orice mijloc punitiv ca să-i țină pe elevi în clase sau liniștiți înseamnă că nu-și fac treaba așa cum ar trebui. Elevii evoluează și fără bombonica dată de profesor, și fără note sau amenințări. Sunteți o specie evoluată, dragilor, nu trebuie să vă momească nimeni!
Vă ajută competiția în procesul de creștere? Folosiți-o în avantajul vostru, fără să deranjați pe nimeni. Vă descurajează? Atunci căutați alte mijloace prin care să vă găsiți motivația. Nu credeți pe nimeni care vă spune că sunteți idioți sau inteligenți, că dacă depui efort nu ești suficient de talentat, că obstacolele sunt acolo ca să vă facă să renunțați și că succesul altora e o amenințare pentru voi. Credeți în schimb în faptul că nimeni nu se naște un produs finit și e nevoie de efort, de perseverență și de modele.
Pregătiți-vă pentru momentul în care nici părinții, nici profesorii nu vor mai fi acolo să vă ofere note sau alte recompense. Cea mai mare recompensă sunteți voi!
(Articol publicat pe Republica.ro)
