[slideshow]
Subiectul testelor internaționale este unul controversat, care dă bătăi de cap elevilor, părinților, profesorilor și desigur politicienilor care se găsesc în situația de a lua decizii prin care România să avanseze cu orice preț în topul rezultatelor PISA (Programme for International Student Assessment). Totuși, Finlanda se numără printre țările care își supun cel mai puțin elevii la examene standard, dar în mod miraculos reușesc să obțină rezultate remarcabile la testele internaționale.
Urmând cursul legislației finlandeze în vigoare, care prevede atât scopul cât și aspectele învățării ce se supun evaluării, am descoperit următoarele:
Legea educației 628/1998:
“Scopul evaluării elevilor este acela de a îndruma și încuraja învățarea
și de a dezvolta capacitatea de autoevaluare a elevului.
Cunoștințele, efortul și comportamentul elevului se vor evalua în mod variat.”
Așadar evaluarea nu vizează, așa cum ne-am fi așteptat, doar cunoștințele dobândite. Împreună cu două colege din Coreea de Sud și o alta din Grecia, am ales ca pentru proiectul de grup la care lucram împreună să aflăm mai multe despre cum se pun în practică prevederile legale la nivelul școlilor primare finlandeze, care este percepția profesorilor despre evaluarea elevilor și mai cu seamă a motivației lor și ce se face efectiv în școli în privința evaluării.
Primul pas a fost de a vizita Tammenahjo Koulu cu scopul de a afla informații suplimentare care să ne ajute în alcătuirea unui chestionar. Cu ajutorul acestuia am investigat cum este percepută și implementată evaluarea în școlile primare din zona orașului Turku.
Ce fel de școală este Tammenahjo Koulu?
Krista Lahtinen: În Tammenahjo avem grupe de la nivel preșcolar la primar, însă doar clasele I și a II-a. E o școală pentru copii mici. In Finlanda am mai avut astfel de școli la începutul secolului al XIX-lea, deci e ca și cum ne-am întoarce în timp.
Există un motiv pentru care școala are doar astfel de clase?
K. L.: Municipalitatea decide ce fel de școli sunt necesare. Aceasta e o zonă nouă și pentru elevii noștri drumul până la școală are mai puțin de 1 km, deci pot veni pe jos sau cu bicicleta. În acest moment, zona are foarte mulți copii sub 8 ani. Probabil de aceea avem o astfel de școală, dar poate peste 10 ani nu vom mai avea deloc elevi.
La ce clasă predați acum?
K. L.: La clasa a II-a și anul școlar viitor voi preda la clasa I. Sistemul la noi presupune ca dacă ești director să ai propria clasă sau să predai cel puțin patru ore. Depinde și de numărul de copii din școală: dacă sunt mulți, directorul trebuie să acorde mai mult timp aspectelor administrative, dacă sunt mai puțini, poate preda mai multe ore. Anul acesta am și o lecție cu preșcolarii în fiecare marți, iar acest lucru mă ajută să-i cunosc, să le știu numele, iar ei mă pot cunoaște deja din acest an. Dar acesta e sistemul nostru, nu se întâmplă la fel în toate școlile.
Profesorii par foarte tineri.
K. L.: De fapt sunt tineri și dedicați, ceea ce e minunat atât pentru mine cât și pentru elevi. Cea mai în vârstă profesoară are 55 de ani, iar cea mai tânără este Annu – 25 de ani. Aceasta din urmă e vârsta normală de absolvire a universității dacă este urmată imediat după liceu.
Discutăm astăzi despre evaluarea motivației elevilor din școala primară. Este felul în care dvs. evaluați elevii, diferit de ceea ce fac ceilalți profesori?
K. L.: Nu. Avem un ghid strict de evaluare. De exemplu în clasa mea sunt două fete și 14 băieți și astăzi mă voi întâlni cu părinții unuia dintre băieți. Am aici dosarul de evaluare și acesta include printre altele fișa de auto-evaluare. În clasele I și a II-a, elevii evaluează cum învață ei mai bine sau ce materii le plac. Cred că e mult mai important să evaluăm astfel de lucruri, decât să dăm teste. Avem un număr foarte mic de teste, între două și patru pe an. Aceste teste pot fi de citire sau scriere și înțelegerea textului, unde trebuie să găsească ce cuvinte sunt în plus, de exemplu. Testele pentru clasele I și a II-a sunt foarte asemănătoare. Noi, profesorii din Tammenahjo, avem cam aceleași obiceiuri, ceea ce este o calitate. În fiecare săptămână profesorii vin cu câte o problemă cu care se confruntă, cum ar fi că unul dintre elevii lor nu poate citi. Ce putem face? Aceasta este problema întregii echipe Tammenahjo, nu doar a elevului respectiv și a profesorului său. De fiecare dată discutăm mult pentru că este extraordinar de important pentru noi.
Așadar profesorii discută despre problemele pe care le au și încearcă să le rezolve împreună, având o responsabilitate comună.
K. L.: Da, și asta în fiecare săptămână. Acest lucru ajută în evaluare, de exemplu. La sfârșitul anului avem o evaluare oficială, numită todistus, al cărei rezultat este public. Este o evaluare foarte limitată, adică nu spune nimic relevant pentru că profesorii trebuie să bifeze de exemplu una dintre variantele “copilul citește foarte bine, aproape bine sau foarte slab”. Trebuie să evaluăm copiii în feluri diferite, însă este posibil pentru un profesor finlandez să facă o singură evaluare elevilor săi, cea obligatorie. Dar noi ca profesori am creat diferite modalități de evaluare, cum ar fi acest dosar pe care îl voi folosi eu astăzi. E foarte important ca noi să încurajăm copilul să vadă ce poate face, ce trebuie să învețe și care este nivelul la care trebuie să ajungă.
Așadar evaluarea este un mijloc de încurajare a elevilor.
K. L.: Da, în mod cert.
Ce conține dosarul de evaluare?
K. L.: Diferite formulare ce conțin întrebări în funcție de materie, pot fi despre cooperare sau abilități de lucru. Formularul de autoevaluare conține întrebări despre cum colaborează cu colegii, care sunt cele mai importante lucruri de învățat la școală, care sunt lucrurile haioase și cele plictisitoare la școală, “cea mai ușoară/grea materie este…”, “cel mai ușor/greu îmi este să…”, “sper să…”. Un alt formular prezintă ce crede copilul despre sine (“eu cred că sunt…”), ce cred profesorul/părinții/colegii despre el (“ei cred că sunt…”).
Există un ghid scris la nivel național pe care trebuie să-l urmați?
K. L.: Da, există. Curriculumul prevede că notarea se face de la 4 (cel mai slab) la 10 (cel mai bun) și este foarte clar ce trebuie să știe un elev care a luat 9, de exemplu.
Am întâlnit un caz în care o lucrare scrisă a unui elev a fost notată cu 9+, însă nota finală a fost 8. Profesorul a specificat că elevul nu a fost suficient de activ la ore. Așadar, deși cunoștințele sunt foarte bune la materia respectivă, este încurajată participarea constantă și susținută la ore, atât înainte cât și după testul scris. Este posibil?
K. L.: Da, sigur. Profesorii trebuie să știe foarte clar de ce un elev ia nota 8 și care sunt motivele care susțin notarea pentru a le putea explica atât elevilor cât și părinților pe ce se bazează nota pe care au acordat-o.
La sfârșitul anului trebuie să raportați rezultatele evaluărilor pe care le-ați desfășurat?
K. L.: Nu, deloc. Trebuie doar sa facem o copie a acelei evaluări (todistus), însă în Finlanda există o lege conform căreia toate rezultatele testelor sunt păstrate secret. Evaluarea de la sfârșitul anului este publică, dar ea nu conține note sau calificative, ci se referă la comportament (“cunoaște regulile școlii și le respectă”), deprinderi de lucru (“poate lucra cu alți copii, ascultă și ajută alți copii, se concentrează, își face temele, are creion și gumă la el”), limba finlandeză și matematică. Acest formular e identic pentru toate școlile primare din Masku, însă fiecare școală își poate crea propriul formular mai detaliat.
Asta înseamnă că trebuie să raportați un singur document la sfârșitul anului.
K. L.: Exact, acesta e suficient pentru un an întreg. Dar, așa cum am spus, acesta este un document atât de limitat și nu spune mai nimic, fapt pentru care folosim acest dosar suplimentar.
Formularul conține și evaluarea celorlalte materii pe care le studiază copilul?
K. L.: Nu, ele doar se enumeră, fără o atenție deosebită: elevul a mai studiat religie, știință, muzică și altele.
Ce se întamplă de la clasa a III-a și mai târziu?
K. L.: Formularul se schimbă treptat, iar în funcție de localitate elevii primesc note între 4 și 10 începând cu clasa a IV-a sau a V-a.
Acest formular este trimis și părinților?
K. L.: Da. Organizăm un fel de petrecere în ultima zi de școală și fiecare copil vine în față și primește acest formular, în semn de absolvire a acelui an, iar părinții le fac poze. Ține locul unei diplome, însă deși se numește todistus (evaluare) noi nu o putem considera așa fiindcă o evaluare reală conține informații importante, pe când aceasta are mai mult un rol simbolic.
Spuneați mai devreme că restul materiilor sunt doar amintite. Totuși, cine predă acele materii și cum sunt notați elevii?
K. L.: În Finlanda profesorul de școală primară poate preda toate materiile, însă nu trebuie să noteze elevii. Există instrucțiuni clare în curriculumul național pe care profesorul trebuie să le știe și la care se poate raporta permanent fiindcă se găsesc în toate școlile (deci deși profesorii le-au învățat ei le pot reciti oricând). Cu toate acestea, fiecare municipalitate își poate crea propriul ghid, dar chiar și fiecare școală își poate crea propriul ghid. Noi nu avem un ghid doar al nostru, însă credem că ar fi necesar având în vedere că suntem atât de diferiți faţă de alte școli. Diferența dintre ghidul național și cel al municipalității sau școlii este aceea că este mult mai detaliat și se referă la contextul respectiv. Fiecare municipalitate poate face modificări asupra curriculumului național. De exemplu în Masku avem mai multe ore de limba finlandeză decât în alte localități deoarece s-a constat că ar fi necesare mai multe astfel de ore decât ne sunt recomandate. Acum avem șapte ore de finlandeză pe săptămână în școlile din Masku, în vreme ce în localități din împrejurimi se pot preda cinci sau șase ore de finlandeză. Iar dacă la ei se predau cinci sau șase ore de matematică, în Masku se predau doar patru.
Am văzut un formular interesant, acela al propriei evaluări, în dosarul elevului dumneavoastră. Mai există alte astfel de formulare?
K. L.: Da, se pot găsi pe site-ul fiecărei municipalități, în limba finlandeză. Vă pot da ca exemplu sportul pentru clasele I și a II-a. Sunt notate obiectivele, ce anume trebuie să facă profesorii și ce activități sunt incluse: înot, schi, dans, etc. care sunt detaliate foarte strict.
Aveți posibilitatea de a schimba totuși unele aspecte ale acestui ghid strict?
K. L.: Da, sigur. Anul trecut aveam 70% băieți în întreaga instituție, ceea ce a însemnat că nu puteam face mult dans, ci mai mult hockey pe gheață și fotbal. Nu doar că putem face schimbări, dar trebuie să facem aceste schimbări, trebuie să luăm în considerare care este structura claselor.
Tema proiectului nostru de grup este evaluarea motivației. Cum evaluați motivația elevilor? Cum vă dați seama dacă sunt sau nu motivați să învețe?
K. L.: Cu ajutorul observației. Acesta este un lucru foarte important pentru profesori și noi de exemplu discutăm mult în timpul zilei și ne amestecăm elevii cel puțin de două ori pe săptămână pentru a-i putea înțelege mai bine și a-i observa mai obiectiv. Aceasta nu este o practică generală, dar noi facem asta în școala noastră inclusiv între niveluri diferite (preșcolari și clasa a II-a), dar și pe același nivel dar provenind din clase diferite. Profesorii predau împreună, iar o dată pe săptămână este prezent în clasa noastră și profesorul pentru nevoi speciale, ceea ce înseamnă că suntem 3 profesori la un singur grup de elevi. În plus, cred că cel mai important pentru elev este ca el să primească feedback de câteva ori pe zi. Un mod prin care ofer feedback este să le pun o ștampilă pe caiet și scriu lângă “Foarte bine!”, dar îi încurajez și să dea celorlalți colegi feedback, nu chiar la fiecare oră, dar de câteva ori pe zi. Feedbackul poate fi dat sub forma unei ștampile sau altfel, iar acest lucru îi motivează.
Îi încurajați?
K. L.: Da. Cred că profesorul trebuie să știe că el însuși este un exemplu pentru copii. Tot ceea ce profesorul face are un efect asupra copiilor.
Îi lăudați mult?
K. L.: Îi încurajez, dar în Finlanda noi dăm un feedback foarte sincer copiilor. Nu spunem tot timpul “Fantastic! Nu avem nicio problemă!”. E mult mai important să le poți spune copiilor “Hei! Asta nu e prea bine!”
Nu-și pierd motivația dacă li se spune un astfel de lucru?
K. L.: Nu. Feedbakul trebuie să fie sincer și în plus nu poate fi unul foarte bun de fiecare dată și în fiecare zi.
Ce se întâmplă când copiii nu sunt atât de motivați să învețe?
K. L.: Nu știu. În clasa mea copiii sunt foarte motivați și chiar se încurajează reciproc. Dar clasa mea nu e tipică. Sunt agitați și nerăbdători, iar motivația e contagioasă, deci nu e deloc o problemă pentru ei. Dar mai cred ceva: nu există problema lipsei motivației în Tammenahjo pentru că nu au exemplul copiilor mai mari. Sunt foarte entuziaști, le plac profesorii și le place să vină la școală și acest lucru se vede.
E adevărat că vârsta influențează gradul motivației?
K. L.: Da, așa este. E o problemă în Finlanda faptul că începând cu clasa a II-a copiii încep să se concentreze mai puțin si să fie mai puțin motivați. Dar mărturisesc că sunt foarte norocoasă să am o echipă atât de bună de profesori cărora le spun mereu: “you can’t be teacher without heart” (“nu poți fi profesor dacă nu ai suflet”). Nu e suficient să citești un ghid ca să știi ce ai de făcut. Nu e deloc așa. Predarea e o parte din tine, este ca un dar. Copii noștri sunt foarte mici, ei văd imediat dacă profesorii sunt motivați și le face plăcere să predea. Nu poți cere copiilor să fie motivați dacă tu ca profesor nu ești motivat.
Ce alți factori influențează motivația copiilor?
K. L.: Între 6 și 8 ani copiii au nevoie de rutină în viața lor, de somn bun noaptea, cel puțin două mese pe zi, minim două ore de sport sau de joacă în aer liber zilnic, dar și statutul socio-economic este important.
Cum puteți dvs. avea control asupra acestor factori?
K. L.: Eu întreb părinții în fiecare zi “Câte ore a dormit copilul dvs?” și avem și un fel de Parlament al Părinților care este foarte cunoscut și părinții cu copii de diferite vârste se întâlnesc și vorbesc despre orele de somn și despre hobby-urile copiilor lor. În general nu avem mai mult de trei familii cu astfel de probleme, dar din nou, nu suntem o școală finlandeză tipică. Ne mai întâlnim cu părinții de două ori pe an, atunci când ei doresc să vorbească cu profesorii sau când profesorii doresc să le vorbească. Când avem un copil care provine dintr-o familie mai săracă, noi ca profesori îi acordăm mai multă atenție deoarece el nu trebuie să se simtă inferior celorlalți.
Se simt profesorii stresați când trebuie să vorbească cu părinții?
K. L.: Probabil că sunt puțin stresați. Anul acesta desfășurăm un întreg proiect de cooperare cu părinții. Am urmat două cursuri și învățăm cum să comunicăm părinților lucruri mai dure, cum să-i întrebăm despre lucruri pe care le fac acasă, care este rutina în familia lor și alte astfel de lucruri. Programul se numește “Growing up together” (“Creștem împreună”).
Există solicitări speciale venite din partea părinților către profesori, cum ar fi ca profesorul să facă ceva special pentru un copil?
K. L.: Foarte rar se întâmplă asta. Se poate întâmpla să ni ceară mai mult de lucru la o materie dacă se observă că elevul are nevoie de mai mult exercițiu.
Solicită părinții abilități academice pentru sine?
K. L.: Da, chiar îi învățăm pe părinți cum să îi învețe pe copiii lor să citească. Îi întrebăm cine dorește, ei ridică mâna și în aceeași săptămână sau următoarea vin aici și noi îi învățăm. E normal să nu știe pentru că părinții nu sunt profesori. În plus, ne ajută pe noi dacă au aceeași metodă pe care noi o avem. În cel mai rău caz îi pot învăța greșit, deoarece felul în care învățăm să citim în limba finlandeză s-a schimbat foarte mult în ultimii zece ani și părinții ne cer de cele mai multe ori ajutorul. Iar noi profesorii suntem foarte deschiși, aceasta fiind chiar una dintre valorile noastre ca școală.
Copiii observă și vă spun că au citit cu părinții lor?
K. L.: Da. La matematică folosim metoda ungară de predare, în care totul se face practic, iar atunci pentru părinți devine dificil pentru că nu au materiale didactice acasă. Astăzi au studiat numerele de la 0 la 40 și ca temă trebuie să numere câte linguri mici sau mari de iaurt au mâncat întreaga zi și e nevoie de ajutorul părinților pentru asta. Temele sunt astfel alese încât să poată fi făcute, cineva să îi ajute, să fie simple și copilul să fie încurajat să le rezolve și să spună: “Hei, sunt bun, știu să rezolv asta!” nu să spună “Oh Domne, n-o să ajung niciodată în clasa a II-a sau a III-a. Nu știu nimic!”. De aceea încercăm să dăm teme simple și la care părinții pot ajuta.
Temele pot fi diferite de la un copil la altul?
K. L.: Da, sigur. La limba finlandeză de exemplu avem copii pe niveluri diferite: care nu citesc deloc, care citesc puțin dar știu toate literele și care pot citi și scrie. Așa că primesc teme diferite.
Părinții pot veni să vadă orele copiilor?
K. L.: Da, pot sta întreaga zi cu noi. E ceva firesc. Eu chiar le-am cerut să vină și mi-au spus “Nu credeam că e atât de greu să predai unui grup de 20 de elevi”. Își pot vedea copilul în grupul de colegi.
Părinții trebuie să anunțe din timp că pot veni?
K. L.: Da, ne anunță pentru că e politicos să suni directorul și să-l întrebi dacă se poate. Aceasta e o școală publică, se plătesc taxe pentru ea și trebuie să fie deschisă comunității. Dar în Finlanda trebuie să le ceri părinților să vină pentru că ei sunt foarte timizi și cred că profesorii își fac bine treaba. Dacă o familie are copii mici, profesorul poate merge la familia respectivă să-i cunoască pe părinți. La grădiniță mai ales se întâmplă ca părinții să spună “Vă rugăm veniți la noi acasă să vedeți unde locuim”. La școală nu se mai întâmplă atât de des, dar este posibil.
Participă și părinții la activitățile școlare?
K. L.: Da, deși la început cred că avem secrete în școală totul devine mai ușor după ce observă că suntem deschiși cu ei.
Profesorii trebuie să aibă încredere în abilitățile lor pentru a le arăta părinților clasa lor, felul cum predau. Nu se tem că vor fi evaluați de părinți?
K. L.: Este posibil, dar nu cred că părinții se uită doar la profesor, ci își observă propriul copil. Dacă profesorul i-a spus că acesta este mai energic și nu se poate concentra, el va dori să vadă dacă este adevărat. De cele mai multe ori văd asta și înțeleg ce se petrece, sau lucrurile sunt mai bune decât se așteptau.
Părinții pot decide ce profesor doresc pentru copilul lor?
K. L.: Nu. Ei doar îl înscriu la această școală și restul este decizia mea.
Profesorii sunt și ei evaluați?
K. L.: Da, părinții evaluează școlile pentru că municipalitatea dorește o dată la patru ani să știe de la părinți dacă Tammenahjo este un loc sigur pentru copii sau dacă profesorii sunt buni. Scopul acestor întrebări este de a afla dacă municipalitatea investește corect banii în seviciile de bază, cum ar fi mâncare, servicii de sănătate, educație. Vor să vadă ce se întâmplă cu taxele pe care le plătim. Desigur, fiecare școală își poate stabili ce anume să evalueze, iar cum noi anul acesta am introdus cluburi de după-amiază, părinții sunt cei care le vor evalua.
Directorul școlii poate evalua profesorii?
K. L.: Nu. În școală noastră, directorul poartă discuții individuale și de grup cu profesorii despre dezvoltarea profesională și îi întreabă ce vor să îmbunătățească în acel an, ce cursuri doresc să facă, ce lucruri bune se întâmplă în alte școli și ei doresc să le pună în aplicare.
Rezultatul evaluării profesorilor îi afectează pe aceștia cumva?
K. L.: Pot primi bani în plus, dar sunt doar 20 de euro. Ar fi bine să fie mai mult, dar în Finlanda se dorește ca toți profesorii să aibă salarii apropiate.
Dar dacă feedbackul nu este bun?
K. L.: Dacă părinții cred astfel, e rău pentru profesor și trebuie să se gândească ce dorește să facă sau de ce a obținut un punctaj atât de mic. Dar este și problema mea dacă un profesor nu este bun, fiindcă e datoria mea să ghidez profesorii, să-i încurajez mai mult, să fiu un mentor pentru ei. Dar noi suntem foarte apropiați și facem aproape totul împreună și asta ne ajută. Avem profesori tineri și profesori mai în vârstă, cu experiență diferită și cei tineri au nevoie de ajutor iar noi încercăm să-i învățăm tot ce știm. Eu cred că trebuie să împărtășim din ce știm și chiar funcționează.
Interviul a fost acordat în luna octombrie 2011.
