[slideshow]
La cursul nostru (Educație multiculturală) am citit și discutat despre rolul dialogului deschis în rezolvarea conflictelor. Totuși, nu riscă nimic profesorii care aleg să vorbească deschis elevilor/studenților despre conflicte?
Ei bine, există conflicte pe două paliere. Primul e reprezentat de conflictele de la nivel politic, de genul “acest grup vs. acel grup” și apoi este nivelul conflictelor dintre oameni. Este normal ca oamenii să aibă păreri diferite și conflicte, însă conflictul în sine nu este ceva greșit. Este important să spun că orice conflict este parte a existenței oamenilor și avem nevoie de metode de a gestiona conflictele dacă ele apar. Nu vei da imediat vina atunci când există un conflict în clasa ta pe faptul că ai studenți albi și negri, fiindcă asta declanșează ceva mai grav – un conflict interrasial. Ca profesor înțelegi că e ceva normal să apară conflicte, dar ca ființe omenești într-o lume în care trebuie să fim capabili să ne înțelegem cu oameni diferiți de noi, trebuie să știm să ne comportăm când nu suntem de acord cu cineva, când împătășim aceleași opinii sau când dorim să rezolvăm un conflict. Există două metode prin care putem rezolva un conflict: 1. cel mai puternic are dreptate și 2. găsim o soluție negociabilă. Deci cred că este important să-i ajutăm pe copii să observe diferența dintre cele două. Dar oare acest lucru se aplică și în relația părinți – copii? Au părinții întotdeauna dreptate? Abia aici profesorul poate da de belea, pentru că poți spune că trebuie să găsești întotdeauna o soluție ce poate fi negociată, în timp ce părinții spun că ei sunt părinții, sunt șefii și ca atare nu există loc de negociere. Trebuie să-i ajutăm pe copii să recunoască toate acestea și să știe că există mai multe metode de a rezolva un conflict. În orice caz, poate nu reușesc să negociez întotdeauna, dar măcar înțeleg ce se întâmplă. Nu știu dacă întrebarea ta făcea referire și la măsura în care într-o clasă multiculturală se discută despre probleme și controverse politice.
Nu mă refeream la conflicte politice, ci la conflicte în general. Cu toate acestea, îmi amintesc cum într-o creșă din România am auzit în plină campanie electorală pe îngrijitoarele inventive jucând un “joc” prin care îi îndemnau pe copii să ridice mâinile și să spună numele președintelui dorit de ele. Am fost uluită cât de ușor intrase politica în acea instituție. Copiii erau prea mici să înțeleagă, ei doar se amuzau… dar oare cum se pot trata astfel de subiecte cu copiii mai mari? Mă tem că este destul de riscant să abordezi astfel de subiecte la școală din pricina faptului că anumiți copii au fost obișnuiți să aibă întotdeauna dreptate, bucurându-se de privilegii. Ei nu vor fi prea încântați să negocieze sau cel puțin să asculte și părerea celorlați.
Deci întrebare e “Este în regulă să le permitem în continuare să fie ignoranți?”. Alternativa la acest lucru ar fi să trecem cu vederea și să-i lăsăm să scape cu asta. Cineva în mod cert va pierde în contextul alegerilor, deci problema care se pune este “pe care dintre pierzători pariez?”. Și pentru că tot ai dat acest exemplu, sunt două elemente aici: cu cine votez, deci persoana, dar și expunerea la propagandă. În SUA de exemplu, în perioada alegerilor, se discută foarte mult dacă un profesor poate avea un sticker al candidatului preferat pe mașina personală, fiindcă astfel poate influența opinia celorlalți dacă aceasta este parcată în vecinătatea școlii. În plus, dacă-l susții pe Obama și părinții elevului tău nu-l susțin, îl vei trata corect pe acel copil? Este ceva foarte serios, ai putea s-o faci… dar în școlile publice și universități nu-ți este permis să trimiți un mail în favoarea candidatului folosind e-mail-ul sau web-site-ul instituției. Trebuie s-o faci exclusiv de pe adresa privată de e-mail. Discuția este unde trasăm limita. Ce cred eu este că se poate discuta liber despre poziția unor candidați față de o chestiune, însă nu e treaba nimănui de care parte a controversei sunt eu ca profesor.
Ați experimentat situații limită în care s-a dovedit că înțelegerea unei alte culturi reprezintă o achiziție importantă pentru viață? Vi s-a întâmplat să fiți în mijlocul unei astfel de situații și să știți/să nu știți cum să reacționați?
Îmi vine în minte ceva ce s-a întâmplat pe vremea când predam la gimnaziu (clasele 6-8) cu program bilingv și mulți dintre copiii imigranți îndeplineau orice stereotip negativ posibil al etnicității lor comportându-se în moduri la care oamenii reacționau condamnându-i. La un moment dat mi-am luat timp să discut cu ei despre acest lucru din punctul de vedere al experienței mele de viață în țara lor și i-am întrebat și dacă ar știi ce-ar spune mamele lor dacă i-ar vedea ce fac. A fost un lucru plin de însemnatate pentru copii, dar eu am crezut de cuviință că ar trebui să-l știe. E adevărat că trăim într-o societate împovărătoare în care oamenii se comportă rasist dar noi avem responsabilitatea de a ne comporta bine. Eu pot înțelege toate motivele pentru care am putea evita să fim respectuoși, însă astfel nu ajungem nicăieri, iar în final singurele persoane care vor suferi suntem noi. Discuția cu elevii mei m-a ajutat să capăt credibilitate în fața lor, însă nu știu dacă în fața unui grup de copii de culoare aș mai avea același discurs…
De ce nu?
Poate aș avea această conversație, dar nu sunt sigură că aș fi la fel credibilă pentru copii. Nu mă pot gândi la nicio ocazie în care să nu fie folositor pentru un profesor să-și dea seama că se petrece ceva ce el nu înțelege pe deplin. Asta se întâmplă în special într-un context monocultural, când atribuim comportamentului oamenilor motive pentru care noi am face același lucru. Am discutat la curs despre situația în care purtând o conversație cu un interlocutor nervos te uiți în jos sau în ochii celuilalt, în funcție de cultura din care vii. Dacă eu provin dintr-o cultură în care oamenii te privesc în ochi într-o astfel de situație, voi presupune că nu sunt respectoși cei care nu vor face același lucru. E esențial cum ne purtăm și dacă admitem că întotdeauna există mai mult decât o singură supoziție. De cate ori privim în ochi persoana din fața noastră și o întrebăm “De ce ești supărat(ă) pe mine?” iar răspunsul să fie “Nu sunt supărat(ă) pe tine, pur și simplu s-a întâmplat. Nu e vina ta”. De multe ori personalizăm excesiv ce se petrece în jurul nostru…
Ați spus că cea mai extremă experiența a dvs. de multiculturalism s-a petrecut într-o clasă. Mă așteptam la ceva mult mai conflictual, de viață și de moarte chiar…
Când am răspuns m-am gândit la un moment când am riscat purtând o astfel de conversație, fiindcă s-ar fi putut întâmpla să-mi compromită relația cu copiii, care ar fi putut crede că sunt un profesor rasist. Deci m-am întrebat dacă e oportun să spun sau nu acest lucru, dacă nu cumva îmi exersez privilegiul de a aborda un astfel de subiect și dacă nu cumva nu am niciun drept să le spun copiilor cum să se comporte. La nivel personal am experimentat antiseminismul, însă datorită locului meu în societate, nu am avut ocazia să experimentez situații atât de extreme. Desigur, cancerul… însă asta nu se leagă de cultură.
De ce ați ales acest exemplu și nu unul despre terorism, din lumea adulților?
Nu-mi pot imagina cum ar putea cineva să omoare străini în mod intenționat. Pot conceptualiza condițiile care pot determina pe cineva să ajungă la concluzia că acest lucru ar fi necesar însa nu-l pot accepta. Există o carte foarte bună despre soluționarea conflictelor care s-ar putea să-ți placă, “Getting to YES” – despre faptul că trebuie să discuți despre interese și nu despre poziții. Cred că viziunea aceasta m-a ajutat enorm când am avut de ales ce program e să implementăm în școli. M-am confruntat cu părinți rasiști care susțineau că educația bilingvă din școală îi va afecta negativ copilul alb, vorbitor nativ de engleză, despre cum un program bilingv va denatura calitatea curriculumului, colegi care susțineau că programul trebuie să arate într-un anumit fel și nu intenționau să-și schimbe opinia. Dar odată întrebați “Care este interesul tău? Ce îți dorești? Ce contează cel mai mult pentru tine?” clarificăm mult mai bine ce anume dorim, faptul că vrem să ne putem desfășura activitatea cât mai bine, să fim respectați și să fim respectuoși. În cele din urmă aceasta e cheia: toți oamenii vor să fie respectați.
Discutând despre această lume a conflictelor, recent am vizionat un clip ilustrând istoria ultimului secol comprimată în 10 minute (poate fi vizionat aici). Am constatat că în doar 100 de ani s-au petrecut multe războaie, crime etc. Asta înseamna că dacă voi trăi 70 de ani voi fi martoră a 70% din cele ce s-au petrecut secolul trecut? Cât de probabil este ca acest lucru să se întâmple?
O parte din mine care devine cinică o dată cu trecerea vremii. Nu aș recomanda nimănui, dar câteodată devin un mai puțin optimistă în privința succesului meu pe termen lung. Mă îndreb dacă oare omenirea a învățat ceva din cele întâmplate în trecut? Este situația din zilele noastre mai bună decât cea din secolul XX?
Recunosc că mă îngrijorează faptul că nu realizasem, nici din cărțile de istorie și nici din anii de școală, ce s-a întâmplat oamenilor de lângă mine și din întreaga lume. Defapt, mă gândeam dacă sunt pregatită pentru următorii 50 de ani? Este înfricoșător mai ales cînd mă gândesc la elevii / studenții mei… mă gîndesc serios dacă fac tot ce pot să-i ancorez în realitate, însă nu mă refer la a enunța adevăruri despre lume și viață, ci la a prezenta îndeajuns faptele.
În primul rând trebuie să trăiești până mâine. Apoi și ziua următoare. Continuă să faci ceea ce ai făcut și până acum. Nici eu nu am avut habar despre aceste lucruri când eram de vârsta ta. Dar cred că este bine să ne întrebam dacă există și o altă versiune a poveștii și unde putem căuta mai multe informații despre asta. Există pe de o parte practicile culturale și pe de alta ideologiile. În lume există asupriți și asurpritori, iar dacă dai crezare punctului de vedere al multiculturalismului, vei lua apărarea celor asupriți. Chiar și acest lucru poate fi și este periculos, dar este singurul loc unde trebuie să te afli din punctul meu de vedere. Apoi trebuie să vezi cât de mult ești sau poți fi opresor, ce privilegii ai sau îți poți permite. Pe scurt: ce pot face eu și alții nu pot? Aceasta este o întrebare de zi cu zi.
Citeam chiar într-unul din jurnalele studiate la curs despre faptul că există cel puțin un moment în viața noastră când într-un fel sau altul ne pierdem privilegiile. Există, după știința dvs., vreo țară total privilegiată sau în care oamenii să se simtă privilegiați?
Nu cred să existe un loc unde oamenii își împart privilegiile în mod egal. Totuși, Finlanda și Noua Zeelandă sunt țări care se apropie de acest tipar. Oriunde există colonizatori și indigeni, chiar dacă procesul de colonizare s-a petrecut acum 500 de ani, vei găsi oameni care încă dispun de privilegii. Cred că putem schimba întrebarea ta în “Există locuri unde dreptatea socială este mai pronunțată?” Dreaptatea socială presupune ca oamenii să nu-și exerseze privilegiile unii asupra alora.
Absența dreptății sociale e mai vizibilă când oamenii au rețineri în a accepta diferențele? De ce se întâmplă acest lucru?
Din cauza fricii de necunoscut. Este în natura noastră biologică și e parte a imperativului biologic de a supraviețui ca ceva necunoscut să fie considerat periculos. Nu știu însă de unde provine tendința oamenilor de a categorisi. Chiar și într-un loc în care oamenii arată unii ca alții, fie ești dintr-un alt oraș, fie ai un dialectdistinct, etc. Datorită fenomenului comunicării globale instantanee observăm că oameni din țări diferite au mai multe lucruri în comun decât diferențe. Pe de altă parte, acest tip de comunicare ne ajută să definim și să protejăm mai conștient felul nostru unic de a fi.
Din experiența dvs., ați observat vreodată că vârsta poate fi un factor care poate determina intensitatea opresiunii? S-a întâmplat să observ că în cazul copiilor mici de diferite naționalități, aflați într-un cadru în care nu erau constrânși de prezența părinților sau a altor adulți, există o dorință naturală de cunoaștere și împrietenire rapidă.
E adevarat și cel mai probabil are de-a face cu anumite etape ale dezvoltării cognitive. În cele din urmă ajungem să abstractizam spusele din lumea adulților în interacțiunile pe care le avem la nivel concret. Copiii încep la un moment dat să identifice tipurile umane la care se referă adulții când spun lucruri negative. Când sunt foarte tineri, nu asociază ce aud de la părinți cu subiectul interacțiunii. În cadrul programului bilingv în care am lucrat, știu ca mulți dintre parinții vorbitori de limba engleză considerau că e drăguț ca la grădiniță copiii lor să fie prieteni cu copiii mexicani. Spuneau “Uite ce frumos se joacă împreună!”. Dar când aceiași copii au ajuns în clasa a 7-a și au început să se gândească la întâlniri amoroase, părinții nu-și mai doreau ca adolescenții să fie apropiați fiindcă erau de rase diferite. Dintr-o dată, copiii vorbitori de limba engleză au început să fie retrași din cadrul programului. Totul fusese o.k. câtă vreme erau copii, mai târziu în minte părinților programul devenise mai mult un program academic, deși fusese astfel în permanență. Faptul că erau copii diferiți nu poate afecta un program academic serios. Astfel de lucruri se întamplă destul de des, asta pentru că fiecare părinte își dorește ce este mai bun pentru copilul său. Își dorește să aibă success în viață. Percepția despre cum vor dobândi acest succes este însă puțin deformată. Există locuri în S.U.A. unde oamenii își pun copiii în vârstă de doar 2 ani pe o lista de așteptare pentru centre exclusiviste de îngrijire care-i costă mii de dolari pentru ca acest lucru le va duce copilul la colegiul potrivit. Până la un punct s-ar putea sa aibă dreptate, dar privit altfel e de-a dreptul oribil ce se petrece (găsiți un exemplu aici). Acesta este unul din motivele pentru care îmi place Finlanda atât de mult. Nu doar pentru natura sa egalitaristă, ci pentru faptul că aici copiii apucă să fie copii mult mai mult timp.
Într-adevăr, dacă ar fi să spun ca există un secret finladez, acela ar fi umanitatea finlandezilor… e minunat! Când am vizitat Finlanda pentru prima dată în august 2010, în prima școală pe care am vizitat-o exista o listă cu reguli pe tablă. Am fotografiat-o și când am revenit în România am tradus-o. Printre primele reguli era scris “spun întotdeauna adevarul”. Mi-am zis “Hei, dar eu nu am avut astfel de reguli la școală!” Aici nu se presupune că știi astfel de lucruri sau altele, ci se discută aproape tot. E atât de diferit de tot ce am experimentat până acum în atât de multe privințe!
E foarte diferit și față de S.U.A.
Credeți că o anumită cultură poate fi superioară alteia? Răspunsul poate părea evident, dar insist să vă întreb acest lucru…
Aici este vorba de relativitatea culturalismului. Este mai degrabă o chestiune de percepție. Toate culturile funcționează asftel încât să te ghideze prin viața de zi cu zi și toate reușesc acest lucru într-un fel sau altul. Dacă ai un set absolut de credințe referitor la cum crezi că trăiesc oamenii, bănuiesc că poți compara culturile și credințele tale. Dar cine spune că setul tău de credințe este superior altui set? Cred că există anumite valori umane care sunt general valabile și bănuiesc că le pot privi și spune că într-un context văd mai multe mărturii în acest sens, dar asta nu înseamnă că întrega cultură este superioară. Nu pot spune că acea cultură este mai rea decât alta. Pot spune că nu-mi doresc să mă angajez în a perpetua aceste practici culturale dar asta nu înseamnă că acei oameni, ca ființe umane, sunt inferiori altor ființe umane. Asta e problema atunci când evaluezi o cultură pentru că defapt încerci să evaluezi întregul. Fiecare ființă umană are drepturi egale. Nu există “eu nu sunt mai bună ca altă persoană de pe Pământ” sau “oricare altă persoană de pe Pământ nu este mai bună ca mine”. Acesta este adevărul meu universal.
Tot ce am disutat până acum sunt cu siguranță lucruri care ne trec tuturor prin minte la un moment dat. Dar felul cum reușim să introducem astfel de concepte în școli e ceva mult mai serios decât ce se petrece strict la nivel personal. Cum se pot introduce ele în pregătirea pedagogică și în practica profesorilor?
Să ne întoarcem la ce am spus mai devreme: credința mea fundamentală este că trebuie să ne pese de oamenii de lângă noi, indiferent de cât de diferiți pot părea. Aceasta este baza educației multiculturale și începe prin autocunoaștere. Deci, având anumite noțiuni despre diferitele culturi la care participăm noi înșine și pe care ulterior le analizăm, ar fi cea mai corectă abordare. Nu cred că asta înseamnă o listă de caracteristici culturale (ar fi chiar o greșeală să se limiteze la doar atât), ci la tipul de interacțiune dintre oameni. Trebuie să fie vorba despre fiecare dintre noi în relație cu ceilalți. Eu cu asta aș începe. Anumite noțiuni le-am acoperit la cursul nostru (dimensiunea culturală, suprafața, subteranul nevăzut și dimensiunile sale). Doar prin deschidea ochilor oamenilor către aspectele invizibile ale culturii vor scăpa de stres și vor reuși să vadă lucruri pe care nu reușeau să le vadă. E util să ne gândim cât de mult putem fi în locul altcuiva, deoarece diferențele de percepție cauzează conflicte. Astfel revenim la o întrebare mai veche a ta, dacă fiecare individ are cultura sa. Cred că acesta ar fi lucrul pe care ar trebui să-l facem: să definim cine suntem și să ne analizăm pe noi înșine.
Sunt de acord că trebuie să ne cunoștem pe noi mai întâi, dar trebuie să existe și un cadru formal, nu-i așa? Desigur, a fi profesor nu se reduce doar la a fi expert într-un domeniu și gata – poți preda oricui, orice. Revin, care pașii formali de urmat?
Mă gândesc la școală ca fiind unul din locurile unde poți începe o analiză a datelor. E de văzut dacă toți copiii performează la fel de bine, pentru a putea analiza contextul. Mai întâi de toate trebuie să ne răspundem sincer la altă întrebare: ne dorim ca toți elevii să reușească academic? Această primă întrebare este esențială, fiindcă trebuie clarificat dacă toți profesorii cred că toți elevii lor pot învăța cât mai bine. Apoi trebuie văzut dacă fetele și băieții învață la fel de bine, sau dacă elevi din grupuri etnice sau religioase diferite învață la fel de bine. Observăm anumite grupuri selective ale elevilor foarte pregătiți sau slab pregătiți? Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci nu există niciun motiv să abordăm o astfel de educație. Din experiența mea, pot spune că în majoritatea școlilor există astfel de grupuri privilegiate de elevi. De aici începe totul: cum îi faci pe profesori să observe că nu toți copiii sunt la fel de buni și că asta depinde între altele și de privilegiile lor. E simplu să dai vina pe genetică: “sigur că nu pot fi la fel de buni pentru că sunt din familii…”. Cum putem noi ca profesori să facem o diferență semnificativă în cazul tuturor elevilor noștri? Sigur că nu putem da bani elevilor noștri și nu putem influența genetica, dar putem face altceva: îi putem ajuta suplimentar. E evident că în familiile sărace există mai multe certuri, un standard de viață scăzut și de aici pornesc și problemele la școală.
Am observat în mod repetat că în școlile finlandeze susținerea se îndreaptă cu precădere către cei defavorizați într-un fel sau altul.
Exact acesta este geniul acestui sistem educațional: este personalizat. Anii de școală primară sunt mult mai relaxați, sunt puțini elevi în clase și profesorii ajung să-i cunoască pe toți și să știe de ce au nevoie pentru a învăța cît mai bine. Este incredibil!
În sistemul românesc această relaxare și-ar găsi rapid sfârșitul într-un sistemul de notare rigid, o presiune ridicată asupra elevilor și profesorilor și un număr ridicat de elevi la clasă. Cum vedeți rolul notelor în educație?
Pentru mine notarea e cea mai grea parte a muncii de profesor. După mine ar fi ideal să nu existe note, ci doar o listă de cerințe variate pe care la sfârșit să observi dacă le-ai atins sau nu, dar și să ți se recunoască efortul suplimentar. Pe de altă parte mă scoate din minți când o persoană nu arată prea mult interes pe parcursul anului, dar la examen totul e bine. Problema notelor e că ele nu arată cât ai crescut, cât de mare e creșterea ta. Până la urmă pentru cine e nota? Cui servește ea? Dacă suntem onești, recunoștem ca notele au foarte puțin de-a face cu reușita în viață și dedicarea profesională de mai târziu. Dar notele ajută în selectarea elevilor și ele sunt folosite și apreciate în sistemele în care se urmărește ierarhizarea. Cu cât ierarhizarea e mai importantă, cu atât notele capătă o mai mare importanță. Aici, în Finlanda, copiii primesc note, dar nu sunt la fel de importante. În comparație cu S.U.A. unde copiii sunt testați la grupa pregătitoare, în plus față de testul din clasa a 3-a (citire, scriere, matematică) și cel din clasa a 5-a (se adaugă științele). Apoi școlile sunt ierarhizate în funcție de notele elevilor la aceste teste. Nu-i de mirare de ce școlile bine finanțate o duc foarte bine în continuare și cele sărace o duc tot mai rău.
Cumva școlile sunt și finanțate în funție de rezultatele testelor?
Nu, dar în S.U.A. finanțarea școlilor depinde de cât de bogată e comunitatea respectivă.
Hmm.. asta nu pare a încuraja prea mult egalitatea de șanse…
Deloc.
