[slideshow]
Sunteți în Finlanda cu o bursă Fulbright în cadrul University of Turku pentru anul universitar 2011-2012. Care a fost parcursul d-voastră profesional înainte de a fi profesorul meu, în cadrul cursului Multicultural Education?
Nancy Commins: Am fost profesorul altora, într-o formă sau alta, începând din 1978. Asta înseamnă 34 de ani de când am început cariera de profesor. Întotdeauna am predat studenților din Statele Unite ale Americii care au altă limba maternă decât engleza, fie că este a doua limbă, fie că era vorba de predare bilingvă. Am fost profesor la grădiniță, clasa I, clasele IV-VI și ulterior am fost concediată din postul meu când s-au închis școlile, așa că mi s-a ivit oportunitatea de a urma doctoratul, ceea ce am și făcut. Înainte de a deveni profesor am locuit în Mexic pentru doi ani. Am plecat pentru o lună să studiez limba spaniolă și am rămas vreme de doi ani. Am lucrat cu Grupul Cultural Teatral, fiindcă avusesem ideea de a observa cum învață studenții să scrie teatru pentru copii. Tot atunci am obținut diploma de profesor și pe cea de master și am realizat că îmi place să predau mai mult ca orice altceva. După ce mi-am finalizat doctoratul, am obținut un post de profesor într-un program din cadrul University of Colorado Denver, un program de masterat cu engleza ca limbă secundară, intitulat Language Literacy and Culture care se axa pe relația dintre învățarea limbii și cultură. M-am ocupat de acest program vreme de aproximativ 7 ani, după care am lucrat într-o școlă de cartier unde mi s-a cerut să inițiez un program bilingv englez-spaniol pentru clasele VI-VIII. Am rămas în acea școală timp de patru ani ca administrator de programe care serveau universitățile cu studii cultural-lingvistice, perioadă în care am fost co-autorul cărții Restructuring schools for linguistic diversity. Această carte este ca o lecție învățată de cei trei co-autori, deoarece veneau la noi profesori și ne întrebau ce pot face la clasele la care predau sau în anumite privințe și noi știam că problemele nu pot fi rezolvate doar la nivel de clasă, ci la nivelul școlii. Cartea este despre cum trebuie să gândim la nivel de școală și punctul nostru de vedere este că există diversitate lingvistică și culturală care include vorbitorii nativi de engleză și alte limbi; credem că trebuie stabilite principii și valori organizatorice care pot fi aplicate oricărui act de predare. În Statele Unite oamenii sunt interesați să afle care este modelul perfect (mi s-a spus “Spune-ne ce program să achiziționăm!”), dar noi în carte credem că aceasta nu este modalitatea corectă de abordare; odată ajunși într-o școală, profesorii sunt diferiți, elevii sunt diferiți, circumstanțele și contextul politic sunt diferite. Noi credem că este mai important să avem un set de principii pe baza cărora se pot lua decizii, din care cele privind educația multiculturală reprezintă doar o parte. Una din convingerile noastre este că trăim și să lucrăm într-o societate multiculturală și unul dintre principiile organizatorice care rezultă din aceasta este ca trebuie să ne pregătim pentru diversitate și să ne implicam studenții în diferite scenarii. Așadar ne-am gândit ca orele de educație multiculturală de care am discutat mai înainte să fie predate în mod regulat ca parte a programului de masterat.
După știința mea, profesorii români nu predau educație multiculturală în universități. Considerați că ar fi necesar având în vedere că Romania nu este la fel de diversă etnic ca SUA? Putem discuta despre multiculturalism în România?
N.C.: Eu cred că este necesar, atâta timp cât nu definim cultura ca fiind în strânsă corelare cu etnicitatea. Și mai cred că există câteva aspecte la care trebuie sa ne gândim. În primul rând nu mi-aș fi intitulat cursul Multicultural Education; dacă aș fi ales eu, l-aș fi numit Education for Global Sustenability sau Education for a Global Society deoarece atunci când pregătești studenți pentru piața muncii e aproape imposibil să nu fie nevoiți să interacționeze cu oameni din afara țării lor, chiar dacă discutăm numai de vizitarea unui site web cu informații într-o limbă străină. Nu putem spune că este vorba întotdeauna despre multiculturalism, ci putem recunoaște contexte în care se găsesc culturi diferite: în ciuda faptului că arătăm la fel și vorbim aceeași limbă, putem proveni din contexte sociale diferite, religii diferite, putem avea perspective diferite asupra a ceea ce înseamnă familia și genul, cum ar fi drepturile și îndatoririle femeilor și bărbaților. Toate acestea sunt aspecte ale culturii și pentru mine Multicultural Education reprezintă felul în care lucrezi și înveți să-ți pese de oamenii care sunt diferiți de tine, indiferent de diferențe. E posibil să nu fie diferențe etnice, dar ar putea fi diferențe de ordin geografic. Oare nu există diferențe între oamenii care provin din nordul României față de cei din sud, din mediul urban față de cel rural? Așadar, cea mai importantă este deschiderea față de alte feluri de a privi lucrurile și nu de a hotărî care este calea bună sau cea greșită. Cred că trebuie să-i respectăm pe ceilalți oameni, dar nu este obligatoriu să fim de acord cu ei. Nu am spus că ar trebui să fii de acord cu oamenii care sunt diferiți de tine, am spus doar că ar trebui sa-ți pese și să-i accepți. Aceastea sunt detalii importante. Trebuie să înțelegem că dacă am avea această idee că oamenii de pe tot globul sunt la fel, dar totuși diferiți, lucrurile ar sta mult mai bine. Întrebarea corectă este ce anume ne unește și ce ne separă: în unele cazuri răspunsul ar putea fi religia, în alte cazuri poate fi vorba de clasa socială sau de rasă. În funcție de contextul social, toate sunt modalități de a fi împreună, fiind totuși diferiți. Pentru mine asta înseamnă înțelegerea conceptului de educație multiculturală, în care prevalează cunoașterea sinelui, nu a celuilalt. Am dat un răspuns foate lung scurtei tale întrebări.
Era însă necesar să clarificăm în ce termeni definim multiculturalismul. Aș dori să știu dacă felul în care d-voastră percepeți educația multiculturală s-a schimbat în decursul celor peste 30 de ani de experiență în predare.
N. C.: Da, s-a schimbat semnificativ. În special datorită contextului în care în SUA, crescând printre oameni din mediul academic, am înțeles rapid că există o categorie predominantă a celor albi și numai apoi erau luate în considerare și celelalte culturi. Multiculturalismul nu însemna să cunoști celelelate culturi și într-un fel, ideea acesta se mai poate regăsi încă în mintea oamenilor când aud acest termen. Am înțeles destul de rapid că există diversitate lingvistică și culturală, indiferent de locație și că e important cine ești indiferent de contextul în care te afli. Noțiuni ca cea de prijilegiu, am reușit să le înțeleg abia în ultimii 10-15 ani, fiind tot timpul parte a unei întregi discuții. Experiența mea personală a contat foarte mult și am devenit interesată de această problemă încă din copilărie. Părinții mei au fost niște oameni cu vederi largi, am crescut evreică într-o societate creștină si acest lucru m-a sensibilizat. Tatăl meu era chirurg, așa că ne descurcam foarte bine permițându-ne o menajeră de culoare care avea grijă de mine când eram foarte mică. Îmi amintesc că am întrebat-o: “De ce ai pielea așa de neagră?” și ea mi-a răspuns “D-zeu i-a făcut pe toți oamenii la fel pe interior, dar pe piele le-a pus culori diferite”. Și asta credeam eu la acea vârstă. Mai târziu, am frecventat cursurile unui liceu destinat exclusiv elevilor albi în care se desfășura un program de schimb prin care puteam merge o săptămână la cursurile unui liceu de elevi de culoare și invers. Totul se petrecea la sfârșitul anilor ’60 când aveau loc puternice mișcări pentru dreptul la integrare socială și eu am fost interesată să particip la acest schimb. Îmi amintesc că eram la o oră de știinte sociale când un copil de culoare a spus “E vina ta!” și i-am replicat în fața celorlați “Știi, nu am de gând să mă simt vinovată pentru ceva ce n-am făcut personal. Dacă mă prinzi făcând ceva, întreabă-mă și voi recunoaște. Dar nu eu am făcut lucrurile la care te referi.” Atunci am avut prima înclinație spre înțelegerea faptului că era vorba de mai mult decât de două culturi puse una lângă alta și comportamentul meu a contat. Ei atunci când mă priveau, nu vedeau altceva decât istoria asupririi celor de culoare de către albi. Acela a fost un moment foarte important de care încă îmi amintesc și spun asta pentru că ceilalți copii albi își cereau scuze pentru genocidul asupra negrilor, în timp ce eu am zis “Nu am făcut-o eu! E teribil ce s-a petrecut, dar n-am de gând să-mi cer scuze pentru ceva ce n-am făcut”. În loc să se simtă ofensați, îmi amintesc că răspunsul lor a fost unul de apreciere.
Având în minte exemplul d-voastră, putem afirma că fiecare persoană are o cultură diferită?
N. C.: Ei bine, eu cred că fiecare persoană este o “distilare” a mai multor culturi și că ești expresia unică a tuturor culturilor cu care ai intrat în contact și mai cred că fiecare dintre noi este unic. De exemplu, tu ai o istorie pe care o împarți cu alți români, iar ca femei, noi două împărțim lucruri pe care nu le avem în comun cu bărbații, dar nu pot spune că suntem la fel sau că avem aceleași perspective. Și de aici a rezultat ideea de practici culturale și practici culturale comune. De exemplu, în Spania un obicei cultural este să iei cina la orele 22.30 -23.00. Acesta este un obicei cultural respectat de mulți spanioli, dar asta nu înseamnă că fiecare spaniol mănâncă târziu sau că numai spaniolii mănâncă la orele 22. Așadar, dacă începem să ne vedem ca având un comportament rezultat dintr-un set de practici culturale comune cu alți oameni, cu cât ești mai izolat în seturile de practici și cu cât petreci timpul cu oameni care îți seamănă în multe privințe, cu atât mai puțin variate vor fi practicile tale culturale. Dar nici nu e necesar să călătorești ca să fi diferit. Când eram copil, trăiam într-o lume a cărților, și am învățat atât de multe despre o lume – în același timp imaginară și reală – deoarece citeam constant biografii, cărți polițiste, povestiri istorice etc.. Toate acestea m-au făcut să depășesc orizontul cartierului în care locuiam și pe cel al familiei, deci răspunul la întrebarea ta este strâns legat de practicile culturale și de faptul că fiecare individ este suma practicilor culturale pe care alege sau nu să le urmeze.
V-am adresat această întrebare și dintr-un alt motiv care face referire la faptul că uneori studenții români care studiază o vreme în străinatate, la momentul revenirii în România sunt priviți ca nemaifiind români 100%. Există oameni care le spun “Ai trăit acolo pentru câțiva ani, deci n-ai de unde să mai știi cum este să trăiești aici. Nu ne poți da lecții!” În acest context, există riscul ca tinerii să-și piardă cultura cu care s-au născut?
N. C.: Într-adevar, experințele nu mai sunt aceleași și o parte din acestă reacție (care nu este valabilă doar în România) reprezintă un punct comun pentru toți cei care au trecut o graniță de orice fel și s-au întors. Este adevărat că nu mai ești aceeași persoană ca la momentul la care ai plecat. O altă parte se datorează invidiei că ai reușit și de faptul că n-au de gând să accepte că ai reușit. Știu că acest lucru este trăit de studenții absolvenți sau care sunt în primii ani, în mod deosebit dacă este vorba de o persoană de culoare într-o societate dominată de albi. Ei nu sunt acceptați pe deplin, chiar dacă vorbesc limba societății care i-a primit, iar în cazul în care se întorc în țara de origine, nu sunt acceptați nici acolo. Din punctul meu de vedere, modalitatea de a răspunde la această situație este să scoatem în evidență lucrurile pe care le avem în comun, să recunoaștem că punctele noastre de vedere pot fi înguste și că atunci când cineva opune rezistență e important să-l întrebam “Care este punctul tău de vedere? Ce ai vrea să vezi? Ce nu-ți place?” astfel încât să depășim starea de (auto)apărare care se află în spatele acelei afirmații. Și cu siguranță nu vei mai fi la fel. N-ai cum să mai fi aceeași!
Deja constat că observ lucuri pe care înainte nu le observam…
N. C.: Exact, și singura metodă prin care poți observa lucrurile este să le privești din afara lor. Există ideea de a face din familiar ceva necunoscut (making the familiar strange). George Spindler, antropologist în domeniul educațional, vorbește despre faptul că pentru a observa practica exercițiului educațional trebuie să o faci din afara lui, ca s-o înțelegi trebuie să transformi familarul în nefamiliar, oricât de ciudat ar părea acest lucru. E foarte dificil să-ți imaginezi cât de ciudate îți pot părea unele lucruri care până atunci îți erau familiare. Câteodată, e de ajuns doar să pleci de acasă… chiar mie mi s-a întâmplat ceva cu adevărat interesant în ultimele săptămâni în care m-am aflat în Spania. Câtă vreme am trăit în Mexic m-am afundat în cultura mexicană, cariera mea s-a construit pe lucrul cu studenții mexicani, acolo am cunoscut o parte din prietenii mei, astfel că întotdeauna am avut un resentiment față de Spania, ca țară colonizatoare. Prima oară când am ajuns în Spania, mi-am zis că seamănă foarte mult cu Mexicul, și imediat am realizat că Mexicul este exact ca Spania. A trebuit să conștientizez că multe din lucrurile pe care le iubesc la Mexic sunt defapt de proveniență spaniolă. Am avut atâta timp o antipatie față de spanioli, iar soțul meu nu înțelegea de ce sunt așa de surprinsă. Dar eram.. pentru mine era o constatare importantă! Nu știm câți oameni au trăit la un moment dat în Finlanda, Mexic și Israel, dar eu am trăit în toate trei și am fost modelată de acest lucru.
În niciun caz nu putem construi un zid în jurul nostru pentru a ne proteja cultura. Totuși, de ce credeți că în prezent este important să studiem despre educația multiculturală? Vă întreb prin prisma faptului că trăim într-o societate efervescentă, aflată într-o continuă transformare. Astăzi aproape instantaneu, prin intermediul internetului sau televizorului, aflăm ce se întamplă la celălalt capăt al lumii.
N. C.: Într-un fel cred că tocmai acum este mai important acest subiect, deoarece noțiunea de cultură “de suprafață” este influențată de cultura internațională a internetului, care în mare măsură este influențată de limba engleză și de SUA, dar nu numai. Dedesubtul acestei “culturi pop” există atâtea diferențe care fac ca nevoia de a înțelege cultura să fie una mult mai profundă. Avem aproape toți cont pe Facebook; dar ce postăm, ce este OK să postăm, cine postează, cine este pe Facebook? Putem crede că lumea are multe lucruri în comun prin faptul că oameni din toate țările postează pe Facebook, însă trebuie să nu-i uităm pe cei care nu postează. În ce privește comunicarea instantanee, ea poate aduce multe beneficii dar în același timp poate genera stereotipuri care se răspândesc imediat. Felul în care se trăiește în Spania este mult diferit de aici. Modul în care oamenii se comportă în public este aproape diametral opus: vorbim de două culturi diferite unde regulile sunt mai mult sau mai puțin interpretabile. Dar putem oare spune că o cultură este superioară celeilalte? Nu știu. Dacă avem de gând să facem parte din această arenă internațională trebuie să înțelegem aceste aspecte și să avem în vedere proveniența oamenilor.
Felul d-voastră de preda în Finlanda este diferit de cel din restul țărilor în care ați predat?
N. C.: Nu, fiindcă am realizat într-un final că sunt aceeași persoană și nu aș putea preda altfel decât sunt. La început mi-am imaginat cursurile ca pe ceva liniar și foarte formal, dar cu timpul am încetinit ritmul și am început să cer mai mult studenților mei (celor americani chiar mai mult decât celor a căror limbă maternă nu este engleza), deși probabil nu s-a simțit așa la curs.
Nu a fost puțin de lucru, dar când e foarte interesant subiectul și noi facem mare parte din descoperiri, constatăm la sfârșit că a meritat efortul. Cum vă percepeți studenții?
N. C.: Îmi ador studenții. Îi percep ca fiind oportunități de a învăța și cred că acest curs a confirmat convingerea mea. Cursul a fost imprevizibil, căci nu aveam niciun fundament care să-mi spună cum vor fi studenții. Am o prietenă din România, dar este prima dată când am o studentă din România, din Austria, Germania, Spania… Am lucrat cu studenți internaționali, în marea lor majoritate din China și Japonia, însă la cursul nostru a fost un amestec foarte variat și bun. Îmi văd studenții ca pe o oportunitate de a schimba lumea.
Ce pot învăța profesorii de la un grup atât de variat de studenți?
N. C.: La această varietate cultural-lingvistică, personal apreciez oportunitatea de a avea în fața mea oameni atât de diferiți de mine cu care constat că am multe lucruri în comun la care nu m-aș fi gândit niciodată. Acestea sunt cele două lucruri pe care le descoperi imediat: avem atât de multe lucruri în comun și nu credeam că o să gândesc așa. Dar cred că nu e necesar să ai un grup de studenți din întreaga lume ca să poți obține același efect. Orice grup de stundenți are multe de oferit, doar că nu sunt atât de evidente diferențele și ca profesor trebuie doar să sapi mai adânc pentru a le descoperi.
Dar profesorii se pot teme să predea grupurilor mixte. Ce atitudine le recomandați?
N. C.: Nu cred că ar trebui să le fie teamă, dar nici nu trebuie să fie naivi. Ce vreau să spun prin asta e că în special la începutul carierei nu vrei să-ți riști postul fiind prea controversat. Așa că uneori ai o abordare minimalistă asupra a ceea ce trebuie făcut ca lucrurile să meargă bine. Totuși diferențele există chiar dacă alegem să le menționam sau nu. Există diferențe și tensiuni între copii, așa cum există privilegii, indiferent că discutăm despre ele sau nu. Pentru mine este important ca profesorii să ia atitudine deoarece trăim într-o societate în care anumite lucruri sunt adevărate, dar în interiorul clasei, care aparține tuturor, fiecare perspectivă este binevenită. Și doar atunci începi să înveți că fiecare om are o părere diferită, vrei să înțelegi cum s-a ajuns la ea.
Uneori realitatea din România arată faptul că minoritățile nu sunt primite cu ușurință în grupuri sau instituții dominate de majoritari, dar regula se aplică și invers. Există chiar o presiune socială în acest sens și în ce privește educația. Directori de școli, profesori, chiar părinți, pot exercita această presiune care să-i includă pe unii și să-i excludă pe ceilalți.
N. C.: Este posibil, însă responsabilitatea profesorului este să fie profesorul tuturor copiilor, nu doar al unora sau altora. Atitudinea trebuie să fie “Sunt profesorul tuturor copiilor și în ochii mei toți copiii merită o educație bună ”. Și ca să ne întoarcem la întrebarea ta, problema e cum îi aducem la școală pe copii dacă unora li se neagă acest drept sau este limitat. Adevărata provocare e să-i ajutăm pe elevi să fie membri activi la ore, în loc să-i dăm la o parte, lucru care trebuie să-l preocupe pe fiecare profesor. Am pierdut un post de profesor deoarece am protestat vehement cu referire la tratamentul aplicat aplicat de alți profesori elevilor al căror profesor eram. Ca să rezum, trebuie să știi care sunt principiile tale, iar celălalt aspect are în vedere cuantificarea rezultatelor tale, ceea ce înseamnă că cel mai important lucru este ca toți elevii să învețe cât mai bine pentru că atunci când reușesc asta sunt în siguranță și sunt respectați. Atunci ca profesor poți discuta cu directorul sau cu părintele și le poți spune “Copiii primesc o educație foarte bună, priviți cât de bine citesc și știu matematică” și vei avea de înfruntat mult mai puține obiecții decât atunci când anumiți copii rămân în urmă în timp ce alții excelează. De secole, indiferent de grupul marginalizat, părinții s-au obișnuit să considere că fiul/fiica lor nu se va descurca bine la școală decât în anumite condiții și societatea acceptă acest lucru. Nu cred că trecutul populației majoritare condiționează succesul grupurilor marginalizate. Acest lucru ar putea să reprezinte felul în care este distribuită puterea, dar deja discutăm depre cât de echitabilă sau inechitabilă este societatea în care trăim.
Tocmai ați venit în întâmpinarea următoarei mele întrebări. De fapt, cui ar trebui să-i pese mai mult? Vă întreb asta pentru că în România există o practică consacrată a aruncării responsabilității dintr-o parte în alta, cu replici de genul “Politicienii ar trebui să… ” iar politicienii spun “Profesorii trebuie să… ”. E o poveste fără sfârșit care de fapt nu duce la rezolvarea problemelor reale din școli.
N. C.: Lucrul acesta mă duce cu gândul la cartea de care am amintit. Într-un anume moment în timp, un grup de adulți (profesori și părinți) poate face diferența pentru copiii aflați în fața lor. E posibil ca schimbarea să nu fie definitivă în acea școală, dar în acel moment poți face diferența. Și sunt de părere că o școală condusă foarte bine, având o etică multiculturală, îi determină pe părinți să-și dorească să-și înscrie copiii acolo. Poți face o diferență, dar nu o faci de dragul de a schimba comportamentul celor care nu fac ce ar trebui, ci o faci cu scopul de a crea cel mai bun mediu de învățare pentru copii și rezultatul pozitiv se va produce cu siguranță. Nu toată lumea va agrea acest lucru, dar majoritatea oamenilor își doresc ce e mai bun pentru educația copiilor lor. E ușor să te supui clișeelor și e mult mai greu să oferi ceva care să facă diferența. Una dintre privințele în care se poate face diferența este viața de zi cu zi a copiilor.
Având totuși exemple de success din alte țari sau alte școli, este posibil ca părinții să pice în cealaltă extremă și să spună că școala nu asigură un mediu suficient de divers și în pas cu societatea globală în care trăim?
N. C.: Categoric se poate întampla și acest lucru. Cel mai bun exemplu sunt școlile bilingve. Inițial nimeni nu și le-a dorit și apoi surpriză… ai cui copii sunt cei mai pregătiți pentru a răspunde nevoilor societății? Sunt de părere că acest lucru se poate întâmpla dacă există cel puțin un profesor sau mai mulți, însă directorul are totuși o mare influență asupra naturii unei școli! Ca profesor, câteodată este important să ai o strategie pe termen lung, pentru a demonstra directorului că lucurile pot fi și altfel decât sunt și apoi să încerci să implici și alți oameni . Având rezultate, echipa de profesori poate influența mesajul transmis directorului, fiindcă mai departe el reprezintă așteptările pe care părinții le pot avea și felul în care se comportă în privința școlii. Acesta este un aspect foarte important!
Revenind la tema multiculturalismului, ce se poate face mai concret în școli? Acest interviu va fi citit de profesori care predau diferite materii. Multiculturalismul îi privește doar pe profesorii care predau materii care vizează aspecte culturale sau pe toți?
N. C.: Cred că îi privește pe toți în sensul că dacă mă gândesc că sunt profesor de chimie, de ex. și dacă iubesc cu adevărat materia pe care o predau, îmi doresc ca toții copiii să o înțeleagă și să o învețe. Acest lucru spune ceva despre metodologia pe care trebuie s-o folosesc, deoarece am nevoie să știu cum să-i fac curioși pe copii și să-i stimulez să învețe. Și atunci realizăm faptul că prin cultură nu înțelegem doar etnicitate, ci și stiluri de învățare și modalități de organizare a informației. Deci din acest punct de vedere este important să am instrumente și strategii care să mă ajute să predau orice materie. Pe de altă parte, nicio materie nu este neutră. În ce scopuri este folosită chimia? Căutam un leac pentru cancer sau încercăm să inventam un alt tip de bombă? Mai cred că este important ca fiecare profesor să fie conștient de cine capătă acces la informație. Participă toți copiii la orele de chimie sau există elevi care nu vor fi expuși la această informație? Același lucru e valabil și în cazul orelor de matematică. În SUA, dacă un copil învață sau nu algebra până în clasele a VII-a sau a VIII-a, se va ști dacă are șanse să acceadă la colegiu și care sunt șansele sale de a promova examenele. Pentru mine, relațiile multiculturale se află în strânsă legătură cu învățarea, sunt de natură civică, studii sociologice și istorice. Știința apare acolo unde dogmele oamenilor capătă sens, dar până la urmă totul se poate rezumă la faptul că performanța provine dintr-o multitudine de medii și trebuie să-i ajutăm pe copii să conștientizeze acest lucru. Ei provin din țări diferite și contribuie în diverse feluri. Nu trebuie să predau despre diversitate în cursul meu științific pentru că totul depinde de felul în care organizez orele astfel încât elevii sau studenții să interacționeze în jurul informației și să știu cine se află în clasa mea. Vreau să subliniez că este foarte important ca profesorii să știe cine sunt cei din clasa lor, dacă învață în limba lor nativă sau nu, dacă se află în centrul atenției sau sunt marginalizați sau dacă ce fac profesorii contribuie la succesul sau la eșecul lor. Aceasta din urmă este o întrebare dificilă la care profesorii trebuie să răspundă cu onestitate și pentru sine. Pe măsură ce timpul trece, profesorii pot analiza exemplele de bună practică și pot spune dacă este ceva în neregulă cu contextul în care învață elevii sau dacă eșecul academic se datorează etniei lor și desigur, se pot gândi la ce pot face ei ca profesori pentru a preveni eșecul și a construi un context mai favorabil. Nu cred că un singur profesor poate depăși toate presiunile societății, dar mai mulți profesori dintr-o școală pot face diferența.
Credeți că rolul profesorului în societate s-a schimbat în ultimii 30 de ani?
N. C.: S-a schimbat și nu s-a schimbat. În anumite privințe s-a diminuat în importanță, deoarece informația provine din atâtea alte surse decât exclusiv de la profesori. Pe de altă parte cred că școlile perpetuează starea de fapt a societății și că școlile nu pot rezolva problemele societății pe de-a-ntregul. Dacă vin copii flămânzi la școală, îți va fi foarte greu să-i înveți să citească. Poți aduce gustări la școală, dar acest lucru nu va schimba problema structurală a copiiilor care nu au ce să mănânce. Deci nu cred că profesorii de unii singuri ar putea să rezolve această problemă, dar cu siguranță ar putea îmbunătăți situația și viața copiilor cu care interacționează, într-un fel în care spre exemplu un dentist sau un inginer chimist n-ar putea. Profesorii au cea mai mare oportunitate de a avea un impact asupra tinerilor.
Sfârșitul părții întâi.
Dr. Nancy Commins și-a dat acordul de a răspunde întrebărilor venite din partea cititorilor acestui interviu. Puteți lăsa atât comentarii cât și întrebări (în limbile română, engleză sau spaniolă) la sfârșitul articolului.
