Înființarea grupului de experți numit de ministrul Educației, dl. Adrian Curaj, este un semn al interesului pentru începerea reformei reale în educație. Cu toate acestea, domnul ministru nu a făcut nimic special, ci doar ce trebuia: a consulta experții din domeniu este obligatoriu, nu opțional! Desigur, avem nevoie de timp să ne reobișnuim cu normalitatea și trebuie să ne asigurăm că va exista continuitate.
Ca să clarific de la bun început, acest articol vine să întărească concluziile grupului de experți și să exemplifice cum reorganizarea resurselor deja existente poate duce la rezultate benefice educației și societății ca întreg.
În acord cu cele spuse de noul ministru, reformarea oricărui sistem ține de predictibilitate, căci starea de spirit din educația românească a ultimilor ani poate fi descrisă cu ușurință printr-un singur cuvânt „haos”: miniștrii se schimbă cu o viteză uluitoare și nimeni nu-și asumă de fapt responsabilitatea, calendarul anului școlar este mereu altul, materiile și conținutul examenelor poate fi mereu un element surpriză la sfârșit de an, iar toate aceste artificii de moment trebuie să înceteze. Cu toate acestea, se impune luarea unor decizii mult mai categorice, care să mai scuture din teancurile de hârtii și să aducă în prim-plan elevul, căci la acest moment birocrația excesivă este cortina în spatele căreia se petrec marile acte de corupție în defavoarea elevului.
Mă îngrijorează abordarea de tip reformă originală și dacă se poate, neaoșă. Seamănă îngrijorător de mult cu democrația originală a ultimilor 25 de ani, sau cum spunem noi la Ploiești, cu reforma de tip „Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica”.
- Ce reformăm de fapt? Materiile – o rană veche și durereoasă, ceva mai mică decât birocrația/corupția, însă factorul care, alături de calitatea profesorilor, atinge în mod direct interesul elevilor față de ce se petrece la școală.
Dacă dorim să reformăm materiile, atunci trebuie să vorbim despre profesori, căci ei fac materia accesibilă copiilor. Iar dacă vorbim despre profesori, atunci profesorii universitari joacă un rol important, căci ei ghidează, stimulează și ar trebui să fie anual mentorii a mii de absolvenți din întreaga țară. Profesorii universitari sunt cei care inspiră (sau ar trebui să o facă), sunt cei care având în față viitori profesori și un timp limitat (3-5 ani) sunt obligați să facă din mințile acestora niște instrumente creative. Avem nevoie de profesori ancorați în pedagogiile secolului XXI, care să pună întrebări bazate pe practica pedagogică, pe realitatea din școli și care să fie capabili să lucreze în proiecte comune alături de alți profesori sau studenți.
Așadar, ce resursă existentă este insuficient folosită? Studenții.
Pentru a avea profesori pregătiți este necesară realizarea unei prime părți din cele 10.000 ore de practică necesare pentru a ajunge de la novice la expert înaintea pășirii în clasă ca profesor titular. Profesorii din România nu fac suficientă practică, ajungând ca după titularizare sau chiar la obținerea de grade didactice mulți dintre ei să fie copia propriilor profesori, adică să aibă metode pedagogice de acum 10-20-30-chiar 40 de ani. Dacă vrem să nu se mai întâmple asta, avem nevoie de VOLUNTARIAT PEDAGOGIC care să completeze masteratul pedagogic, având ca scop autoselecția, formarea și educarea viitorilor profesori pe criterii practice, nu doar teoretice. Cum ar funcționa? Studenții și-ar putea alege singuri unde să facă voluntariat, în funcție de nevoile lor, nu de limitările birocratice existente la acest moment. Studenții și-ar putea alege orice instituție care organizează activități educaționale (asistența profesorilor din școli și grădinițe, școli alternative, proiecte locale ale mediului non-guvernamental, proiecte de cercetare). Mentalitatea viitorilor profesori trebuie să fie flexibilă, să treacă dincolo de bagajul genetic și educațional pe care ei înșiși l-au primit, să rupă limitările și să facă loc noutăților, ca să devină în fața copiilor profesorul ca adult care nu s-a săturat să învețe, ci este mai curios ca niciodată și se află într-o continuă îmbunătățire. Dacă educațional nu suntem capabili să-i formăm așa la nivel universitar, să-i încurajăm măcar să afle singuri, încă de pe băncile facultății dacă ceea ce vor să facă în viață este predarea, căci nimic nu e mai trist decât să vezi resemnarea și plictisul în profesorul aflat în fața copiilor. Dacă nici nu previzionăm numărul de profesori necesari sistemului peste 5-10-20 de ani și nu le oferim perspective clare la absolvirea facultății, măcar să stabilim un minim de 1000 de ore de practică în cei cinci ani de studiu (licență și masterat) oriunde și-ar dori. Le va deschide orizontul cunoașterii, le va îmbogăți experiența de învățare, îi va ajuta să-și găsească mai ușor un loc de muncă.
Dacă în Finlanda, țara care abordează materiile multidisciplinar, există un istoric în ce privește descentralizarea și autonomia profesională, ne-am amăgi dacă am crede că reformarea materiilor este un obiectiv tangibil doar cu o schimbare legislativă. Cunoștințele ancorate în viața reală sunt încă tratate cu stângăcie în manualele și culegerile folosite în școlile românești, iar învățarea multor noțiuni nu are întotdeauna sens. Dacă elevii din Finlanda vor avea, odată cu adoptarea noului curriculum din 2016, un cuvânt mult mai greu de spus în ce privește semnificația celor învățate, în România lui 2016 părerea elevilor este complet ignorată. Nici nu-i de mirare că evenimentul Consiliului Elevilor se numește “Azi vorbim noi!”
- Ce reformăm de fapt? Ciclul gimnazial, scos ca din pălărie, fără să ne asigurăm că reforma la primar s-a încheiat cu succes. Nu avem cifre, statistici, cercetare. Câtă vreme vorbim despre ciclul gimnazial ca întreg nu vorbim despre nimic concret!
Ce resursă există si este insuficient folosită? Cercetarea.
În România anului 2016 nu știm foarte clar: Câți copii există în România? Câți au certificat de naștere? Câți (nu) merg la școală? Care sunt nevoile reale de formare exprimate de profesori? Ce ne indică rezultatele testelor din clasele a II-a și a IV-a în raport cu întreaga populație de vârstă școlară? Dacă tot dăm aceste teste n-ar strica să ne și folosească la ceva. Să nu uităm că vorbim despre reformarea unui SISTEM DE MASĂ, așadar un sistem în care fiecare copil contează. Sistemele educaționale performante sunt sisteme echitabile, care investesc mai mult în comunitățile sărace, în școlile cu probleme, în pregătirea profesorilor care au provocări complexe și în formarea unor echipe de intervenție, care să sprijine copilul, să-l salveze educațional atunci când e cazul. La noi e pe dos. Avem un sistem de masă care se comportă discriminatoriu, făcând deseori o selecție socio-economică. Diferența dintre indivizi și societate este aceea că în momentele dificile, în etapele de formare, ne avem unii pe alții.
Ar fi interesant de știut câți dintre elevii care iau evaluarea națională sau bacalaureatul an de an reușesc să ajungă la acest nivel fără niciun ban în plus dat pentru meditații. Sistemul care se laudă cu notele lor ar trebui să fie sistemul care le-a și oferit condițiile pentru a obține acele note de 10. Dacă vom continua să ne mândrim cu elitele noastre, cu olimpicii, cu tinerii admiși la universități în străinătate, atunci să vorbim despre cei care sunt produsul real al acestui sistem așa-zis de masă! Ar fi minunat ca aceste statistici să existe, însă câtă vreme nu le avem facem doar o paradă nesemnificativă statistic și îmbrățișăm discriminarea pe criterii socio-economice.
- Cum reformăm educația? Echipe mixte, școli pilot, tradiție
Oriunde ne-am uita în Europa, vedem sisteme educaționale ancorate la realitatea europeană, dacă nu chiar internațională a educației. Cum e posibil să trăim în vremuri globalizate, dar să nu aruncăm o privire spre sistemele care au găsit deja soluții? Nu spun să copiem, dar a te inspira din modelele de succes în deciziile pe care le iei ca națiune este similar cu a folosi busola pentru a te orienta. Dau din nou exemplul Finlandei, căci el îmi este cel mai la îndemână. Sistemul educațional finlandez este cunoscut drept un laborator la scară largă al inovației americane în educație, fiindcă a învăța din cercetările și practicile altora nu este greșit. Vocile care spun să nu mai copiem de la alții probabil nu știu că nici sistemul nostru actual nu este unul autentic românesc și mai mult, educația exact pe asta se bazează – pe a învăța de la alții!
Ce resursă există si este incoerent folosită? Banii.
Oricât am încerca să ne scuzăm, nu ne va crede nimeni că România nu are bani pentru educație. Cum administrăm această resursă este mult mai relevant. N-am văzut în România o preocupare ciclică pentru ancorarea în realitățile lumii. Ministerul cheltuie anual mii, poate sute de mii de euro (ar fi de aflat cât anume și cu ce finalitate) pe deplasări în străinătate ale delegațiilor românești. Mi-ar plăcea ca în fiecare an să existe măcar un eveniment major care să reunească experți români și străini care să prezinte probleme punctuale cu care se confruntă diverse sisteme educaționale și care au fost soluțiile găsite. Impresia mea ca om din educație este că lipsește cu desăvârșire dialogul la nivel internațional, probabil din teama de expunere. Dar despre ce expunere vorbim? În fiecare an avem cifre clare din studii naționale, europene și internaționale care vorbesc despre rata sărăciei în rândul copiilor, despre rata de abandon școlar, despre lipsa de motivație și nefericirea copiilor din școli și despre rata analfabetismului. Cât ne-ar costa un EVENIMENT ANUAL LA SCARĂ INTERNAȚIONALĂ (alcătuit din conferințe, workshop-uri și grupuri de lucru) care să reunească experți din educație și care să dea o direcție coerentă reformei? Ce ar fi să bugetăm un astfel de eveniment anual și să începem o tradiție care să denote respect pentru educație și pentru viitor?
GRĂDINIȚE & ȘCOLI DE PRACTICĂ/PILOT în care să lucreze oameni de știință, să se măsoare parametri relevanți și care să prezinte cu transparență direcțiile de urmat. Reforma făcută doar pe hârtie nu funcționează, de asta ne-am convins, și în plus e dovada clară de diletantism. Grădinițe și școli pilot în care să se investească fizic și moral, să se respecte numărul de copii specificat în lege, să se lucreze cu profesori creativi și capabili să devină mentori pentru viitorii profesori. Deciziile la nivel național, care devin Lege a Educației trebuie să fie mai întâi testate. Niciun ministru nu-și poate asuma responsabilitatea de a face teste pe întreaga populație școlară, deși dacă ne uităm în urmă ne dăm cu ușurință seama care a fost gradul de iresponsabilitate al miniștrilor din educație. Grădinițele și școlile pilot/de practică sunt nelipsite din țările care iau educația în serios și care știu că doar cercetarea temeinică ghidează corect o reformă. În felul acesta, miniștrii sunt scutiți de decizii nefundamentate, studenții fac practica necesară, cercetătorii au mediul propice și copiii se bucură de o educație corect construită.
În încheiere: mai presus de petrol, gaze și aur, cea mai valoroasă resursă a României sunt oamenii! Ce facem cu ei? Dacă sunt experți într-un domeniu îi întrebăm, corelăm informațiile și începem să lucrăm ÎMPREUNĂ la un plan. Dacă nu sunt experți, tot îi consultăm, dar altfel. Se numește VOT.
