Articol publicat de Gandul la 16.07.2013
Autor: Mihaela Stoica
Alexandra Anton este o tânără de 28 de ani, fost profesor de limba engleză şi antreprenor în educaţie, care a ales să îşi continue studiile în Finlanda. Acolo, Alexandra a scăpat de eticheta de „absolventă de Spiru”. Într-un interviu pentru gândul, Alexandra vorbeşte despre ce înseamnă să studiezi în Finlanda.
În România Alexandra a urmat studii filologice cu specializare în limbile română şi engleză, apoi studii de masterat în traducere şi interpretariat. Ambele forme de învăţământ superior au fost organizate de Universitatea „Spiru Haret”, unde recunoaşte că a avut prilejul de a învăţa „de la câţiva (e drept, prea puţini) profesori români excepţionali”.
După şapte ani de predat limba engleză tuturor grupelor de vârstă, de la preşcolari români şi străini, până la adulţi corporatişti şi profesori universitari, Alexandra a vrut să afle dincolo de graniţele ţării ce diferenţiază sistemele de educaţie, ce îi motivează pe elevi şi profesori, dar şi cum se produce învăţarea.
„Mi-am încheiat studiile masterale în primăvara anului 2009, iar în toamna aceluiaşi an am plecat la Londra pentru a lua contact direct cu Institute of Education London, unde îmi doream să aplic în anul ce urma. Făcusem ceva căutări pe internet şi am considerat că acolo se găsesc răspunsurile mele, în pofida costurilor de şcolarizare extrem de ridicate pentru bugetul unui profesor, respectiv 22.000 de lire sterline/an. Am considerat întotdeauna că banii nu pot fi o piedică în calea devenirii unui om şi mi-am propus să fac tot ce depinde de mine pentru a reuşi. În plus, ştiam că există numeroase oportunităţi de finanţare a studiilor şi oricum, la momentul acela mă preocupa mai mult să fiu admisă”, afirmă ea.
Curând însă, planurile ei s-au schimbat. În luna mai 2010, cu ocazia organizării Forumului Educaţiei, l-a cunoscut personal pe expertul finlandez Jukka Kangaslahti, consilier prezidenţial.
„Nici nu-mi imaginam că era cel ce avea să-mi ofere şansa de a intra pentru prima dată într-o şcoală finlandeză, devenindu-mi apoi profesor la Universitatea Turku. În august 2010 zburam spre Finlanda, mânată de curiozitatea de a vedea minunea unui sistem educaţional privit cu admiraţie chiar şi de Marea Britanie şi Statele Unite. Normalitatea unui sistem creat după cele mai bune practici internaţionale şi interacţiunea firească cu profesorii şi copiii finlandezi m-au determinat sa aleg Turku, nu Londra”, îşi motivează optiunea tânăra care din septembrie va începe un internship de trei luni la Ministerul Educaţiei Naţionale.
Programul masteral pe care îl urmează se numeşte „Învăţare, Medii de Învăţare şi Sisteme Educaţionale”. „L-am descoperit în etapa de informare, pe site-ul Universităţii Turku (www.utu.fi/en), citind cu atenţie procesul de aplicare şi curriculumul. În paralel, am ales încă un program masteral în domeniu, la Univeristatea Oulu, „Educaţie şi Globalizare”, unde am fost de asemenea admisă. Mi-am pregătit documentele necesare, am cerut ajutorul altor studenţi români din străinătate pentru a-mi da feedback”.
Prânzul unui student finlandez: 2,5 – 3 euro
Alexandra afirmă că a luptat permanent cu mentalitatea autohtonă, aceea că un absolvent al unei universităţi private din România este foarte slab pregătit şi că nu are şanse să fie admisă în străinătate. „Nu-mi este deloc uşor să admit că acest aspect mi-a creat cele mai mari dificultăţi, însă după admitere şi apoi, în timpul studiilor, mi-am dat seama că propria evaluare, efortul depus, seriozitatea, onestitatea umană şi etica profesională reprezintă criterii mult mai elocvente în raport cu titulatura şi reputaţia instituţiilor absolvite”.
Tânăra a primit răspunsul pozitiv din partea Universităţii Turku în luna mai 2011, iar pasul următor recomandat a fost de a aplica pentru cazare în unul din campusuri. „În primele şase luni am locuit la 3,5 km de universitate, în campusul Pilvilinna din Turku, apoi m-am mutat în Student Village, la doar 5 minute distanţă de Educarium, corpul în care se desfăşurau majoritatea cursurilor mele”.
S-a întors în România în vara anului 2012 pentru a-şi finaliza lucrarea de disertaţie, un studiu comparativ România-Finlanda, în termenii evaluării elevilor la nivelul şcolii primare.
Asemenea unui student finlandez, a beneficiat de şcolarizare gratuită, singura taxă obligatorie fiind cea de Membru al Uniunii Studenţilor, în valoare de aproximativ 90 de euro. „Costurile de trai în Finlanda sunt destul de ridicate, chiria lunară înscriindu-se între 250-350 euro (incluzând lumina, căldura, internetul, apa curentă şi câteva piese de mobilier) iar un prânz la cantina studenţească între 2,5-3 euro. De obicei, universităţile care nu percep taxe de studii nu oferă burse, ori bursele oferite nu depăşesc valoarea de 300 euro, ceea ce nu este suficient atunci când costurile lunare sunt de minim 600 de euro”, precizează Alexandra.
Ca orice student, ea a beneficiat de acces nelimitat la resursele bibliotecilor din cadrul Universităţii Turku şi la cea a oraşului Turku, putând accesa publicaţii online puse la dispoziţia studenţilor. „Nimic din resursele necesare unui student dornic să studieze domeniul ales sau aspecte particulare care-l interesează nu lipsesc: cărţile care nu se află în colecţia universităţii pot fi împrumutate de la alte biblioteci din Finlanda, vizitarea şcolilor, intervievarea directorilor, profesorilor sau părinţilor în scopul cercetării, toate acestea sunt posibile cu sprijinul universităţii, fără a exista costuri suplimentare”, detaliază fosta profesoară de limba engleză.
Mentalitatea finlandezilor în educaţie
Despre asta, interlocutoarea noastră afirmă că s-au scris studii întregi şi, cu siguranţă, se vor mai scrie. Ea preferă să facă referire la factorii care ar putea ajuta şi sistemul educaţional românesc să se dezvolte.
„În primul rând, factorul care a şi generat schimbarea a fost filosofia din spatele educaţiei finlandeze: orice copil, dacă îi sunt oferite mijloacele necesare dezvoltării şi învăţării, poate obţine rezultate foarte bune. Aşadar, accesul la educaţie pentru toţi copiii, un drept fundamental de altfel, nu este doar agreat prin legi lipsite de acoperire faptică, ci este implementat de mai bine de patru decenii fără încetare”, punctează ea.
Dacă prin „performant” ne referim la olimpici, atunci Finlanda nu e mai deloc performantă, însă dacă discutăm despre o rată de acces la educaţie de aproape 100%, fără populaţie analfabetă, cu rezultate bune şi foarte bune înregistrate de toţi copiii indiferent de statutul socio-economic al familiei, atunci Finlanda constituie un model pentru multe dintre ţările lumii, este de părere Alexandra Anton.
În Finlanda, ea a înţeles sensul sintagmei „educaţie obligatorie şi gratuită”. „În primul rând, orice am numi obligatoriu îşi pierde din credibilitate dacă nu este şi ‚gratuit’. Ce vină poartă copiii ai căror părinţi nu-şi permit să plătească uniforme, echipamente sportive, manuale şi rechizite şcolare?”, se întreabă ea retoric.
În Finlanda nu există uniforme, iar echipamentele sportive nu sunt obligatorii, un simplu tricou şi o pereche de pantaloni comozi sunt suficienţi. Rechizitele sunt oferite de municipalitate, „căci pentru asta există taxe”.
Contrar aşteptărilor, finlandezii nu şi-au propus niciodată să fie primii
Un alt factor îl reprezintă absenţa spiritului competiţional. Contrar aşteptărilor, finlandezii nu şi-au propus niciodată să fie primii sau printre primii în educaţie, aşadar spiritul concurenţial nu se face resimţit în societatea lor. „Am simţit pe propria-mi piele că lipsa unei competiţii cu celălalt este benefică atât pentru propriul progres, cât şi pentru relaţiile interumane. Competiţia cu mine însămi s-a dovedit mai benefică, ea fiind responsabilă de generarea autonomiei în învăţare şi responsabilitatea faţă de propria dezvoltare”.
În şcolile finlandeze, copiii, părinţii, şi profesorii nu se află într-o goană nebună după competiţii şcolare, premii, titulaturi şi merite. „Descoperirea propriului talent, a ceea ce de fapt ne face diferiţi unii de alţii, cunoaşterea propriei persoane, a abilităţilor necesare reuşitei, sprijinirea celuilalt, şi asta în cazul tuturor copiilor, constituie rolul profesorului. Nu se acordă bonusuri în funcţie de rezultatele la concursuri, fiindcă scopul şcolii este de a-i ajuta pe toţi copiii să reuşească, nu doar pe unii. Asta explică şi de ce societatea finlandeză este mult mai sigură şi traiul mult mai predictibil, fiindcă nu doreşte nimeni să se remarce, ameninţând confortul şi siguranţa celorlalţi”, analizează Alexandra.
Un alt factor punctat de antreprenorul în domeniul educaţiei (în anul 2010, a înfiinţat Spreading Education – ESL Centre, partener British Council în proiectul Global English) este cel economic, al gestionării resurselor financiare. E drept, Finlanda investeşte mai mult decât România în educaţie, dar adevărata deosebire stă în felul în care se investesc banii. „Salariul unui profesor finlandez nu îi permite acestuia mai mult decât un trai decent, dar societatea finlandeză investeşte infinit mai mult să formeze un profesor: îi oferă studii universitare gratuite şi practică pedagogică de până la cinci ani (3 ani licenţă şi 2 ani master). Iată cum această profesie începe să semene mai mult cu medicina, decât cu pedagogia. Educaţia primită de la un profesor foarte bine pregătit, care ştie să colaboreze cu colegii săi în beneficiul copiilor, care ştie să comunice cu părinţii şi să-i facă pe elevi să-şi pună întrebări, toate acestea merită atenţia şi o bună parte din bugetul destinat educaţiei. Când profesorii beneficiază de o pregătire temeinică, elevii lor vor avea de câştigat şi nu peste mult timp, întreaga societate va beneficia de asta”, afirmă ea.
Alexandra Anton consideră că banii investiţi în educaţie „nu se pierd niciodată, ba dimpotrivă: generează plus valoare, reduc economia gri/neagră şi ajută la găsirea de noi soluţii la problemele societăţii”.
Notele se afişează doar în contul propriu al fiecărui student
În Finlanda, Alexandra a aflat că notele nu sunt un bun public,se afişează doar în contul propriu al fiecărui student şi nu se discută în prezenţa altora. Studenţii pot solicita o întrevedere cu profesorul pentru a cere lămuriri şi pentru a decide dacă vor să susţină din nou un examen. În plus, studenţii se întâlnesc în sălile din bibliotecă pentru a învăţa împreună sau pentru a realiza proiecte de grup. „În majoritatea cazurilor, evaluarea se realizează prin astfel de proiecte, care implică abilităţi de lucru în echipă, o echipă care nu cunoaşte graniţe geografice sau culturale, iar aceasta este o experienţă pe care nu am avut-o în România”, adaugă ea.
Finlandezii care voiau să se căsătorească erau verificaţi, în trecut, la scris şi citit
Dacă în 1970 sistemul de învăţământ finlandez era elitist şi deficitar, în prezent este lăudat de foarte mulţi. Pe măsură ce a evoluat au apărut şi miturile. Alexandra Anton demontează o parte dintre acestea.
Un mit care „circulă pe mailurile din România” este că în urmă cu câteva decenii finlandezii nu aveau voie să aibă copii dacă nu ştiau să scrie şi să citească. Alexandra a fost profund indignată de această „teorie” care încălca drepturile omului, încât la primul curs şi-a întrebat profesoara născută şi crescută în Finlanda cum s-a putut aplica o asemenea măsură. La fel de indignată a fost şi ea – nu ştia că aşa ceva s-a întâmplat în ţara ei, dar ştia de ceva similar. „Pentru a creşte numărul ştiutorilor de carte, celor care doreau să se căsătorească li se verificau abilităţile de citire şi scriere. Doar celor cu astfel de abilităţi li se încheia actul de căsătorie, dar asta nu înseamnă decât că oamenii înţelegeau rostul învăţării prin simplul fapt că pot măcar să-şi citească propriul document de căsătorie. Acest ‘detaliu’ a scăpat celor care au scris mailul la care fac referire”, afirmă tânăra.
Un profesor pilotează atâtea avioane câţi elevi are în clasă
Un alt mit care circulă pe net este acela că elevii finlandezi nu sunt evaluaţi în niciun fel până la vârsta de 16 ani. Interlocutoarea noastră afirmă că nu doar că este profund greşit faptul că elevii finlandezi n-ar fi evaluaţi de profesorii lor pe tot parcursul studiilor obligatorii, dar acest lucru nu ar aduce beneficii nimănui.
Pentru a se face „înţeleasă mai bine”, Alexandra apelează la un exemplu mai „neobişnuit”, dar care crede că va elucida rostul evaluării: un pilot de avion care doreşte să ajungă de la Bucureşti la Londra în aproximativ 3 ore, nu zboară timp de 3 ore în direcţia indicată de busolă, după care aterizează, aşteaptându-se să nimerească deasupra aeroportului Heathrow! Cabina unui pilot este înţesată cu aparate de tot felul, necesare pilotului să poată determina condiţiile de zbor, impactul curenţilor de aer şi al intemperiilor asupra acestuia, verifică permanent poziţia sa pe radar şi ia măsuri care să-l ajute să-i ducă pe pasageri la destinaţie într-un timp cât mai apropiat de cel planificat. „Tot astfel, profesorul nu se poate aştepta ca toţi elevii săi să înveţe foarte bine dacă nu îi evaluează permanent, ‘nu le verifică poziţia pe radar’, fiindcă un profesor pilotează atâtea avioane câţi elevi are în clasă”, punctează tânăra de 28 de ani.
În continuare, ea afirmă că ceea ce, din nou, a scăpat celor care au dat curs unor astfel de „teorii” despre sistemul educaţional finlandez este că evaluarea formativă (verificarea permanentă a radarului) este mai importantă decât cea sumativă (faptul că avionul aterizează la timp sau nu/elevii iau examenele sau nu, avionul are la aterizare doar o aripă sau le are pe amândouă/elevii nu au înţeles ceea ce au învăţat sau învăţarea a fost completă).
„Faptul că fiecare profesor are nevoie să-şi cunoască elevii, să le înţeleagă ritmul şi stilul de învăţare şi să-i motiveze în consecinţă, acestea sunt aspecte cărora un profesor finlandez le dedică ore întregi de pregătire a lecţiilor. În România profesorii petrec prea mult timp cu aspecte birocratice, multe dintre ele nefiind utile profesorilor să devină mai buni sau elevilor să înveţe mai bine. În plus, colaborarea dintre profesorii de materii diferite şi alţi specialişti a întrecut de mult aşteptările mele. În vreme ce noi discutăm despre transdiciplinaritate, în Finlanda manualele şi colaborarea dintre profesori fac posibilă deja aplicarea acestei noţiuni. Astfel, copiii învaţă să facă multiple conexiuni între materii, învaţă să colaboreze şi, mai ales, învaţă să înveţe, fiindcă le va fi de folos toată viaţa”, mai spunea ea.
„Schimbarea” trebuie înlocuită cu „progres”
Aşa cum am spus mai sus, Alexandra Antona va începe, în septembrie, un internship de 3 luni la Ministerul Educaţiei Naţionale, în urma selecţiei realizate de Liga Studenţilor Români în Străinătate (LSRS) în proiectul SMART Internships.
Ce credea ea că ar trebui să se schimbe în sistemul de educaţie de la noi pentru a deveni mai performant? În primul rând ne propune să renunţăm la cuvântul „schimbare” şi să-l înlocuim cu „progres”, fiindcă doar în acest fel putem arăta că toţi actorii implicaţi în educaţie îşi doresc de fapt acelaşi lucru. „Schimbarea îi sperie pe mulţi dintre profesori, iar acest lucru este normal, fiindcă predarea implică repetare, iar repetarea generează rutine. Nu este realist, dar nici benefic, să ne dorim ca profesorii din şcolile româneşti să se schimbe, dar ei pot face progrese, ca şi elevii lor, ca şi factorii de decizie, ca oricare dintre noi”, argumentează ea.
Este convinsă că tot despre ce a vorbit mai sus poate fi adaptat şi implementat şi în România. „Eu cred că mai devreme sau mai târziu vom înţelege asta şi vom căuta soluţii în loc să căutăm scuze sau vinovaţi. În plus, cred că mai există o cale care ne-ar ajuta să facem paşi serioşi înainte – luarea măsurilor doar în urma unor proiecte de cercetare şi, desigur, pilotarea lor în câteva şcoli înaintea implementării la nivel naţional. Este evident că aceasta nu este o măsură pe termen scurt şi nu îi va mulţumi pe cei care depind de un mandat, dar în educaţie scurtăturile sunt puţine şi deseori înşelătoare”, opinează ea.
Până să înceapă intershipul la Ministerul Educaţiei, Alexandra lucrează de zor la lucrarea de disertaţie, pe care şi-a propus să o finalizeze până la sfârşitul viitorului an academic şi desfăşoară două proiecte în colaborare: unul cultural, de promovare urbană (Iubesc Ploieştii) şi celălalt de informare în domeniul educaţiei (Spreading Education), ambele sunt accesibile pe Facebook.
