Interviu cu Alexandra Anton, specialist în educație, despre punctele nevralgice ale sistemul educațional românesc
Mai putem spera la învățare de dragul învățării? Cât de nociv este sistemul de notare și premiere? Cât de greu de reformat este sistemul nostru educațional? Pentru că mulți dintre părinții pe care îi cunoaștem își pune aceste întrebări, am pornit în căutarea răspunsurilor și am stat de vorbă cu Alexandra Anton, specialist în educație, despre punctele nevralgice ale sistemul educațional românesc, dar și despre cum îl putem îmbunătăți.
Alexandra Anton are 29 de ani și este pasionată de educație. Vrea să deschidă o grădiniță de inspirație finlandeză în Ploiești, orașul ei natal, și s-a dus tocmai în Finlanda pentru a studia sistemul finlandez de educație, lăudat în întreaga lume. Alexandra are un master în educație și foarte multe de spus despre cum ar trebui să arate școala sau grădinița unde să îți lași copilul cu inima ușoară.
Alexandra, de ce ai ales tocmai modelul finlandez? Cum arată o grădiniță finlandeză și în ce fel diferă ea de una românească?
Puteți vizita virtual o grădiniță finlandeză accesându-mi blogul personal. Grădinița Vaahteramäen, ca multe dintre grădinițele finlandeze, se aseamănă mai degrabă cu o casă decât cu ceea ce suntem noi obișnuiți să numim “grădiniță”. Ne descălțăm la intrare și trecem pe lângă bucătărie, apoi intrăm în holul principal, unde se află frumos aranjate pe umerașe hainele cu care au sosit copiii, iar mobilierul este doar cel strict necesar. Pe hol se află și un cărucior al unuia dintre copii, în care va dormi afară după-amiază. Camerele sunt luminoase, nu foarte mari și îi îmbie pe copii la activități variate, fiecare cameră având un specific anume și expunând proiectele în curs de realizare sau finalizate ale acestora. Cei mici sunt fie în clase, fie afară sau în pădurea din apropiere, dar în fiecare zi petrec cel puțin două ore în aer liber indiferent de vreme, mai puțin atunci când vântul bate puternic sau sunt sub -14 grade C. Dacă vremea nu este prea prietenoasă, atunci cizmele și pelerinele de ploaie ale copiilor ajung direct în sala ventilată cu aer cald pentru a se usca rapid. Fiecare profesor și îngrijitor are deja sarcinile trasate, atmosfera este una de lucru și chiar dacă noi suntem în vizită, copiii nu sunt neglijați și nici programul prestabilit nu se modifică. La prânz copiii primesc o masă caldă compusă dintr-un singur fel de mâncare și un pahar cu lapte și pe cei de 4-5 ani îi vedem că se implică deja în aranjarea mesei și în turnarea laptelui în pahare. Sala de odihnă este mobilată cu paturi supraetajate, un pian și o măsuță (pentru cei care nu vor avea somn și vor dori să-și umple timpul cu o activitate în liniște).
Diferențele sunt evidente: un mediu intim în locul unuia instituțional, grupe cu puțini copii pentru o bună îngrijire, resurse variate, timp de calitate pentru copii și profesori, mult timp petrecut afară indiferent de vreme, responsabilitate și independență de la cele mai mici vârste.
Pe treptele unei instituții care oferă ateliere de creativitate pentru copii, am auzit o învățătoare instruind un grup de copii: “Fiți cuminți, faceți liniște și nu puneți întrebări!” Cât de grave sunt efectele acestei discipline școlare care merge până la interzicerea întrebărilor?
Lipsa de interactivitate din multe clase ucide apetitul pentru învățătură al copiilor, ori ce poate fi mai grav decât că școala însăși distruge ceea ce ar trebui să protejeze și să crească? Grija prea mare pentru cumințenie și liniștea apăsătoare din unele clase sunt practici care ar trebui să dispară cât mai rapid din școlile noastre. Efectele sunt pe termen lung și se văd la orice pas, fiindcă noi înșine ca adulți nu suntem capabili să articulăm întrebări care ne macină ca să aflăm răspunsuri care ne-ar putea lămuri. Cred că dacă am ști să-i luăm la întrebări pe cei care ne decid soarta, România ar fi o altfel de țară.
Dacă ar trebui să îți înscrii acum copilul în clasa pregătitoare care ar fi criteriile după care ai alege o școală potrivită? Crezi că părinții români au în acest moment suficiente opțiuni în privința educației pe care aleg să o ofere copiilor?
Aceasta este o întrebare foarte grea și mă tem că în fiecare an mii de părinți sunt neputincioși în fața ei. Există însă câteva semne care să ne indice calitatea unei școli și este important să se facă vizita atunci când au loc cursuri, nu în vacanță.
Câteva dintre acestea sunt:
1. Copiii sunt captați în activități, nu obligați să stea cuminți.
2. Copiii pot face activități variate și nu neapărat toți în același timp.
3. Profesorii lucrează individual, în grupuri mici și cu întreaga clasă, nu doar frontal, adresându-se tuturor în același timp.
4. Clasele sunt decorate cu lucrările originale ale copiilor, chiar dacă acestea conțin și erori.
5. Copiii învață diferite noțiuni prin corespondență cu experiențele lor din fiecare zi.
6. Copiii lucrează la proiecte pe termen lung.
7. Copiii se pot juca afară în fiecare zi, iar pauzele nu sunt sacrificate pentru ore.
8. Copiii pot consulta cărți oricând doresc, nu doar la orele de lectură.
9. Curriculumul este adaptat în funcție de ritmul fiecărui copil, celor cu un ritm mai lent oferindu-li-se sprijin și din partea profesorului, dar și din partea colegilor.
10. Copiii și părinții au sentimente plăcute față de școală.
Dragă Alexandra, de ce ai simțit nevoia să mergi în Finlanda pentru un master în sisteme educaționale? Ce ai găsit în Finlanda și nu în altă parte?
A fost de ajuns o vizită de o săptămână la Turku pentru a mă convinge de faptul că tot ce știam despre educația finlandeză era nu doar atractiv în teorie, dar și funcționează foarte bine în practică. Finlanda reprezintă pentru studenții, profesorii și experții internaționali locul în care aplicarea ultimelor descoperiri în materie de științe ale educației nu întârzie să apară, neexistând un cadru atât de birocratic și de greoi ca în multe alte țări. Ce-mi puteam dori mai mult?
Ai fost profesoară de limba engleză timp de șapte ani, înainte de a pleca în Finlanda pentru un master în sisteme educaționale. Cum se vede școala românească din perspectiva profesorului?
Experiența mea ca profesor a fost una variată, atât din punct de vedere al vârstei cursanților mei (2-77 ani), cât și din cel al instituțiilor în care am predat sau lucrat, finalizând anul trecut cu un stagiu la Ministerul Educației Naționale. Toate acestea m-au ajutat să-mi creez o imagine mult mai fidelă asupra sistemului astfel încât să pot afirma că reforma profundă din educație nici măcar nu a început.
Din perspectiva profesorului care își iubește meseria și care crede cu încăpățânare că și copiii din România merită și pot avea o educație ca cea din Finlanda, am simțit deseori că sunt subapreciată, ceea ce m-a făcut să-mi caut un alt drum. Privind în urmă și având în minte câteva elemente ale unui sistem educațional de succes, am astăzi sentimentul că am făcut cea mai bună alegere nefăcând concesii. Nu putem avea învățământ de calitate fără oameni pregătiți și integri, în care să avem încredere și pe care să-i lăsăm să-și facă treaba. Problemele de etică (șpagă în școli, meditații neimpozitabile, examene furate, posturi “cu dedicație”, hoție intelectuală etc.) sunt cele care țin școală românească pe loc. Educația fără corectitudine nu se poate numi educație.
A fost o vreme când românii se mândreau cu sistemul lor educațional. Numărul mare de olimpici internaționali pe care acest sistem îl producea anual părea să fie un indicator bun de performanță. Cum se vede sistemul nostru educațional din Finlanda și care sunt indicatorii după care crezi tu că ar trebui evaluat un sistem educațional?
Olimpicii internaționali și profesorii lor au avut și merită să-și păstreze reputația. Problema e altundeva. Numărul acestora nu trebuie confundat cu numărul de elevi și de profesori din întreg sistemul de învățământ, fiindcă statistic vorbind ei sunt excepția, nu regula. Sistemul de învățământ de masă este creat pentru a forma generații întregi de specialiști, nu doar de a-i ajuta pe cei excepționali. Nemulțumirea mea și a multor români vine din faptul că în ultimii ani mai puțin de jumătate din absolvenți își încheie studiile cu reale șanse de a se integra onorabil pe piața muncii, ceea ce ne face extrem de vulnerabili ca societate, având o capacitate umană și economică limitată de a ne sprijini reciproc și de a acționa în coeziune. Un sistem educațional cu adevărat performant nu-și pierde elevii pe parcurs și nu-i stigmatizează, ci face eforturi susținute pentru a-i integra în școli, îi ajută să țină ritmul cu ceilalți, le oferă consiliere profesională pe tot parcursul studiilor și le oferă toate resursele necesare pentru a reuși.
Înainte de a ne aștepta să avem un sistem performant trebuie să știm care este sunt elementele cheie care definesc performanța. Din exemplul pe care urmează să-l dau vă veți da seama imediat că nu facem, ca sistem, nici pe departe atât cât ar trebui pentru a-i susține pe toți copiii să reușească.
În Finlanda aproape 100% din copii merg la școală, indiferent de naționalitate și etnie; toate școlile au toate dotările necesare desfășurării de activități academice și practice variate (săli pentru studiul interactiv al limbilor străine, laboratoare, instrumente muzicale, săli de sport, bucătării dotate complet, mașini de cusut, ateliere de lucru); profesorii sunt foarte bine pregătiți și beneficiază de sprijinul unei echipe de experți din diferite domenii pentru rezolvarea problemelor apărute; elevii de liceu își pot alege cursurile pe care să le urmeze și 93% dintre ei promovează bacalaureatul; toți studenții primesc burse din partea statului. Nici nu e de mirare că în România rata de succes a sistemului este atât de scăzută, dar încă decentă, doar datorită eforturile suplimentare ale părinților.
Sistemul educațional românesc este atacat din toate părțile. Uneori este găsit vinovat sistemul, alteori profesorii, uneorii chiar elevii. Cum vezi tu aportul părinților în schimbarea și îmbunătățirea școlii românești? Ce putem face noi, părinții, pentru a face din educația copiilor noștri un act de calitate, creativitate și învățare reală nu unul constrângător și poate chiar traumatizant?
Sistemul nostru educațional, fără nicio îndoială, nu are prea multă coerență, însă deseori uităm să ni-l asumăm. El este “al nostru” fie și doar pentru că în el ne-am format, așadar purtăm răspunderea pentru cum arată el astăzi, fie că avem puterea s-o admitem, fie că nu. Așa cum am spus mai sus, unele concesii duc treptat la o înrăutățire a situației în asemenea măsură încât devine mult mai dificilă schimbarea, așa că cel mai bine este să învățăm să ne spunem punctul de vedere și să apărăm ceea ce contează cu adevărat pentru copii.
Părinții ar trebui să spună mai clar “Nu, nu este responsabilitatea mea ca părinte să cumpăr cretă, table, bănci, perdele, ci este a MEN și a municipalității, fiindcă pentru asta mi-am plătit taxele” și “Da, rolul meu este să învăț cum să-mi ajut copilul și să încerc să fiu un părinte mai bun: să citesc mai mult, să rezerv mai mult timp copilului meu, să discut cu profesorii doar despre copilul meu și nevoile lui”. Ca părinți, profesori și elevi, nu știm exact ce să cerem și cum să cerem. Nu scandalurile din ultima vreme duc la soluționarea problemelor, ci colaborarea. Câtă vreme pornim de la premisa că ne aflăm în tabere diferite, nu vom realiza că avem un scop comun – “educația de calitate” – și nu vom reuși să producem schimbări de durată.
Sistemul educațional românesc a introdus în ultimii ani tot mai multe evaluari naționale, la vârste din ce în ce mai mici ale copiilor. Sunt aceste evaluări necesare? În ce fel pot fi ele folositoare sau dăunătoare?
Evaluările naționale nou introduse sunt necesare Ministerului Educației pentru a ști care este nivelul general al copiilor iar acest lucru este absolut firesc. Greșeala survine în felul în care sunt explicate și aplicate aceste evaluări. În primul rând se dorește evaluarea fiecărui copil în parte, iar asta se traduce prin costuri foarte mari și rezultate deloc mai concludente decât dacă s-ar aplica prin eșantion. Voi folosi o comparație cu analizele de sânge pe care le facem o dată pe an: nu ni se ia tot sângele pentru asta, ci o mostră este suficientă pentru a descoperi eventualele deficiențe. Apoi evaluarea copiilor mici este un subiect ce trebuie abordat cu mai multă grijă, deoarece copiii sunt deja expuși excesiv factorilor externi ce țin de: evaluarea la clasă prin teste, comparații cu ceilalți copii, ierarhii la nivel de clasă și foarte multe concursuri școlare. Toate cele amintite sunt dăunătoare entuziasmului și motivației cu care copiii își încep traiectoria școlară, mai ales că învățarea este un proces profund emoțional pentru cei mici. Evaluările naționale sunt folositoare îndeosebi la nivel macro, însă ele nu pot substitui evaluarea continuă realizată de profesori, nu pot surprinde toți factorii care influențează învățarea individuală și deci nu pot propune soluții care să vizeze fiecare copil în parte. Dacă vorbim de evaluare doar când ne referim la examenele naționale, atunci pierdem esențialul.
Școala românească este un sistem bazat de competiție. Există sisteme educaționale care funcționează și fără competiție și constrângere? Este posibil ca un copil să învețe de plăcere sau este acesta doar un mit fără nicio bază în realitate?
Goana după note, premii și competiții în general este din multe puncte de vedere toxică pentru copii, profesori și părinți. Presiunea inutilă pe aspecte care nu țin de învățare ne captează atenția deseori și ne creează de cele mai multe ori sentimente neplăcute, ceea ce ia din plăcerea de a învăța de dragul învățării.
Nu este deloc un mit că poate exista calitate în educație fără constrângeri – mă refer aici la sistemul educațional finlandez – și deși poate părea mai simplu, asta face învățarea mult mai sinuoasă, mai autentică și în consecință, rezultatul este mai apreciat. Profesorii și părinții finlandezi le comunică foarte clar copiilor că ei cred în capacitățile lor și că singurii cu care pot fi comparați sunt ei înșiși: “M-am organizat cum trebuie?”, “Am dat tot ce am putut?” și “Cred că pot face mai mult și mai bine?”. Profesorii și părinții trebuie să știe că rolul lor este să-i susțină pe copii să-și atingă propriul maxim, să-i cunoască foarte bine și le ofere sprijin în funcție de nevoile individuale. Desigur, în România nu mai avem timp pentru asta, dar dacă am fi mai puțin ocupați cu ierarhiile, concursurile și birocrația de cele mai multe ori inutile, ne-am putea concentra mai bine atenția pe cine sunt copiii noștri și care sunt aspirațiile lor.
Dacă ai fi ministrul educației, care ar fi primele trei lucruri pe care le-ai schimba în școala românească?
Pentru a putea face schimbări de profunzime fără a risca dărâmarea lor când mandatul s-a încheiat este necesară punerea de acord înaintea luării deciziilor. Ceea ce aș propune spre dezbatere, însă nu aș putea impune, ar fi: (1) regândirea funcționării MEN și eliminarea procedurilor birocratice irelevante, consumatoare de timp și hârtie (ceea ce s-ar răsfrânge până la nivel de școală), (2) desființarea inspectoratelor școlare și realocarea fondurilor generate spre salariile profesorilor și (3) pregătirea continuă a profesorilor în funcție de nevoile lor din fonduri guvernamentale, prin cursuri atent selecționate și cu o puternică aplicabilitate. Acestea sunt niște măsuri absolut necesare pentru a flexibiliza sistemul, altfel extrem de rigid, însă cel mai important ar fi ca școala românească să funcționeze după o altă filozofie, în care colaborarea și nu competiția să se afle pe primul loc.
Să încercăm un exercițiu de imaginație. Descrie-mi o zi în școala/grădinița ideală, cea pe care ai vrea să o deschizi în curând în România!
Începe o nouă zi la Ploiești. E decembrie și e atât de devreme, încât nici soarele n-a apucat să urce pe cer. Părinții pornesc somnoroși spre serviciu și se opresc în drumul lor să-i lase pe cei mici la grădiniță.
Geamurile grădiniței sunt pline de luminițe și clopoțeii agățați de poartă reușesc să deschidă pleoapele adormite. Părinții și profesorii vorbesc despre cum a fost odihna pe timpul nopții a copiilor și despre starea lor generală, după care fiecare pleacă spre noi provocări. Până când grupa se întregește, copiii își aleg o activitate pe placul lor. E o alegere grea. Când grupa e completă, se asigură că au energia necesară pentru o zi plină, adică fac 15-20 de minute de mișcare și se pregătesc să ia micul dejun. Urmează activitățile bilingve, iar cum tema lunii decembrie este “Călătorie la Rovaniemi, orașul lui Moș Crăciun” se pregătesc să se lase purtați, prin intermediul poveștilor, imaginilor din hărțile și cărțile pentru copii, a muzicii și a aromelor în ținutul îndepărtat din Laponia. Clasele vor mai căpăta și astăzi puțin din farmecul ținutului polar, pentru ca învățarea să iasă din cărți și să intre în viața copiilor. Astăzi e ziua în care merg în parcul din apropiere pentru a observa cum trăiesc animalele, ce s-a mai schimbat de la vizita de săptămâna trecută, se joacă și pun întrebări despre câte-n lună și stele. Când obosesc, iau o pauză pentru gustarea zilnică în aer liber și își strâng cu grijă obiectele personale. Când ajung înapoi la grădiniță discută despre ce descoperiri au făcut azi, prilej cu care profesorii iau notițe pentru portofoliile copiilor. După masa de prânz fiecare își strânge tacâmurile și curăță masa împreună cu colegii, apoi se spală pe dinți și în timp ce își pun pijamalele, li se citește o poveste. După odihna de după-amiază, tema zilei este continuată și sub formă artistică: instrumentele muzicale, pictura, desenul, și teatrul, toate sunt mijloace prin care copiii trăiesc din plin experiența învățării. Încep să sosească părinții, care schimbă între ei opinii de peste zi, iar copiii le împărtășesc cu entuziasm experiențele trăite la grădiniță și poveștile cu reni și eschimoși. Ziua se încheie într-o atmosferă familiară, de încredere și responsabilitate comună!
Dragă Alexandra, îți mulțumim pentru timpul acordat nouă și cititorilor noștri și abia așteptăm să petrecem o zi într-o astfel de grădinița! Ne despărțim cu speranța că tot mai multe grădinițe și școli vor înțelege importanța colaborării, a jocului, a descoperirii, a respectului pentru copil, cu speranța că vom avea tot mai mulți specialiști în educație care să susțină și să argumenteze astfel de schimbări. Cu alte cuvinte, vrem să vedem tot mai puține clase în care se stă “cu mâinile la spate” și întâlnirea cu oameni ca tine ne face să sperăm că acel timp nu este prea departe.
(Interviu publicat pe site-ul Totul despre mame, 3 iunie 2014)
Autor: Simina Bădică
