Foto: Guliver/Getty Images
Ca absolventă de studii masterale în educație la Universitatea Turku din Finlanda m-am decis să clarific câteva dintre miturile legate de sistemul finlandez de învățământ.
Un inspector școlar român m-a întrebat odată dacă la centrul de inspirație finlandeză pe care l-am fondat la Ploiești copiii îmi spun „Doamna” sau „Alexandra”. I-am răspus că dintotdeauna copiii mi-au spus pe nume. El a conchis fără să mai aștepte lămuriri, „Da, clar e finlandez”. Mi-am dat seama atunci că, din păcate, nici măcar la nivel înalt nu e prea clar ce anume conferă valoare educației! Vorbim despre o formă de analfabetism instituțional, căci nici la nivel decizional educația nu este privită în profunzime, preferându-se superficialitatea.
Sunt numeroase miturile care întrețin o falsă impresie că Finlanda e un model de neatins și la care noi nici nu putem visa. Nimic mai fals, dar sigur, e mai simplu să te dai bătut înainte de a încerca, servind scuza „La noi nu se poate!”
Iată trei dintre cele mai comune mituri urbane ale educației finlandeze:
1. Finlanda are cei mai pregătiți profesori
Da, profesorii în Finlanda sunt mai riguros selectați, pregătiți teoretic, practic și pentru cercetare-acțiune, DAR 25% dintre ei sunt dintre cei cu note mici, 50% mediocri academic și doar 25% crème de la crème.
Bine, bine, atunci cum reușesc să obțină astfel de rezultate? Simplu: în primul rând că sunt învățați să colaboreze, căci degeaba ai doi profesori buni într-o școală dacă nu există colaborare și unitate, iar pentru pregătire academică ai cinci, chiar șase ani de studii universitare! Apoi, excelența și abilitățile pedagogice sunt două chestiuni diferite. Cum poate un profesor să priceapă de ce elevii lui nu sunt interesați de fizică dacă el a studiat printre studenți pasionați de subiect, el însuși neavând niciodată dificultăți? Desigur, îi va fi greu, dacă nu cumva imposibil să empatizeze cu aceștia.
Pe conceptul eronat că doar cei mai buni absolvenți merită să devină profesori s-au întemeiat programe precum Teach for All. Finlanda însă nu crede în soluții pe termen scurt, ci în profesionalizarea și pregătirea unui profesor nu pentru câteva săptămâni, ci pentru cinci ani. Da, un fel de medicină în învățământ. Dacă nu ne-am duce la un medic fără pregătire practică, de ce acceptăm ca universitățile să ofere atât de ușor diplome viitorilor profesori, fără câteva sute de ore practică pedagogică și fără (atenție) pregătire teoretică de actualitate în domenii precum evaluarea sau neuroștiințele? De multe ori, sintagma „teoria ca teoria, practica ne omoară”, se transformă în „teoria și practica ne omoară deopotrivă”. Avem nevoie de viziune pe termen lung și dacă aceasta lipsește fix la resursa umană, atunci ratăm cu brio esențialul!
Doar cu profesori pregătiți temeinic vom înțelege de ce nu oricine se pricepe la educație. Este important să ne dorim să avem încredere că nu suntem mai capabili decât profesorul de la școala copilului, medicul care ne operează și tenismenul care joacă la Roland Garros. Avem nevoie să accedem la a forma profesioniști adevărați pe termen lung în toate domeniile și asta începe cu școli mai bune pentru profesori și pentru copii.
Dacă vi se pare prea dură argumentația mea, vă invit să citiți un articol al expertului finlandez Pasi Sahlberg.
2. În Finlanda nu mai există materii
Ne plac atât de mult titlurile senzaționale din presă, încât am ajuns să nu ne mai întrebăm cum e posibil să aplici așa ceva… Totul a pornit de la un articol în The Independent, care a lansat ipoteza eliminării materiilor din școlile finlandeze – “Finland schools: Subjects scrapped and replaced with ‘topics’ as country reforms its education system”. Richard Garner, autorul articolului, probabil a vizitat școlile din Helsinki timp de o săptămână (din proprie experiență vă spun că după o săptămână ești mai mult năucit de diferențe decât capabil să digeri tot ce ai văzut), crezând că ipoteza lui s-a confirmat.
Fac o dezvăluire publică, după opt ani de vizite și chiar studii masterale în educație la Universitatea Turku eu tot simt uneori că-mi fuge pământul de sub picioare la cât de rapid se întâmplă lucrurile la ei, nici pomeneală să afirm că le știu sau le voi ști vreodată pe toate. Îmi amintesc că povesteam cu una dintre colegele mele de studii din Coreea de Sud și ne amuzam de imaturitatea cu care un compatriot de-al ei s-a grăbit să scrie o carte despre educația din Finlanda după, ați ghicit, vizita lui de o săptămână în Finlanda!
Ne întoarcem la materii. Ca să explic întâi contexul, Finlanda are o altfel de metodă de schimbare a legii sau a programei. Spre deosebire de țări precum România, acolo întâi se testează, prin proiecte pilot și neapărat cu cercetare în spate, după care se legiferează. Ca să fie clar pentru toată lumea, e ca atunci când bucătarul testează rețeta, o îmbunătățește și abia apoi scrie cartea de bucate. Nu scrie nimeni nici măcar o carte de bucate fără să fi testat înainte. Așadar când vedem inițiative de schimbare a legii educației, ar fi indicat să ne gândim ce argumente stau la baza acestora, câte studii s-au realizat și ce fel de studii sunt acestea.
Ca să exemplific cum se face reformare din practică și nu din teorie, vă spun doar că în 2011-2012, Finlanda deja aplica învățarea prin proiect, poate nu la scară largă, dar cel puțin proiecte pilot existau deja – le-am văzut cu ochii mei. Cum adică învățare prin proiect? Simplu: la matematică clasa a VI-a aveau de calculat de cât lemn au nevoie pentru a construi o căsuță pentru pasărea din specia X. Stați ușurel, că până la partea matematică trebuie să știi cât de mare e pasărea și câte ouă depune (noțiuni de biologie). După calcul elevii mergeau în atelier și realizau căsuța. Când era gata, o luau acasă, o așezau în copac și țineau un jurnal zilnic timp de câteva săptămâni. Transdisciplinaritate, învățare practică și proiecte atractive. Dacă vă încearcă sentimentul de a vă dori să mergeți și voi la școală în Finlanda ca să luați parte la astfel de proiecte, vă înțeleg perfect.
Așadar schimbările legislative au venit doar să confirme că se poate, dar nu să-i forțeze pe profesori să-și schimbe metodele de a doua zi. Spun asta mai ales pentru că sunt unii pe la noi (nu zic cine, persoane importante) care se iluzionează că dacă și noi am schimba legea am avea învățământ mai bun. Sigur, n-avem o lege perfectă, nici programă, dar și dacă le-am avea, fără profesori bine pregătiți, liberi să testeze noi metodologii, fără cercetare-acțiune, fără școli doctorale serioase cu cercetări aduse la nivelul școlii, nu putem spera la altceva. Dacă tot veni vorba de lege, ce-ar fi totuși dacă am respecta-o pe cea existentă – un 6% din PIB la educație sau obligativitate la pachet cu gratuitate, rămân esențiale ca măcar să visăm la reformarea sistemului!
Informații corecte despre materii în școlile finlandeze găsiți aici.
3. Finlandezii nu primesc teme, nici note și nu dau nici examene naționale
Oho, în această capcană am căzut și eu! În 2010 când am cunoscut primul finlandez din viața mea, prof. Jukka Kangaslahti care îmi este mentor și astăzi, mă șocase faptul că finlandezii n-au inspectorate școlare (am aflat apoi că își dovediseră inutilitatea, ceea ce ușor s-ar putea demonstra și la noi), dar să nu dai tu examene, note și teme, asta era de neconceput!
În privința temelor m-am lămurit rapid: există și au cu totul altă structură decât la noi – să ceri unui copil de 6-7 ani să-ți spună câte linguri de mâncare a mâncat (să fie atent la asta și să le adune nu-i tocmai o treabă simplă) sau să ceri unui copil de 9-10 ani să facă o temă cu bunicii, să discute, să scrie și să însoțească de fotografii istoria vieții lor, e nu doar util pentru copil pentru că se realizează un schimb intergenerațional prețios, dar copilul deprinde noțiunea timpului și aspecte de istorie trăită pe care nicio carte nu i le va explica. Deși poate părea o pierdere de timp sau, cum spunem noi românii, „prea ușor pentru copilul meu genial”, finlandezii nu cred că mult e și bine, așa că programa lor e mai relaxată, dar măcar o parcurg cu rigurozitate toți copiii, profesorul asigurându-se astfel că nimeni nu rămâne cu noțiuni fundamentale neclarificate. Deci atât programa, cât și flexibilitatea la teme îi ajută pe copii și pe profesori.
Cu notele povestea e și mai picantă! Notele se introduc treptat începând din clasa a V-a și nu mai târziu de clasa a VIII-a, nu la toate materiile odată și se acordă o singură notă pe semestru. Astfel, elevii sunt implicați întreg semestrul în proiecte, căci sunt evaluați permanent și nu trebuie să „împuște“ note atunci când știu (fiindcă știu) că ar trebui să fie ascultați. Poate vă întrebați cum știu copiii, profesorii sau oficialii ce știu copiii dacă nu primesc note și nici examene nu susțin. Știu! Și știu mai bine decât ne iluzionăm noi că știm despre copiii noștri. În primul rând, orice profesor bine pregătit din orice țară a lumii își cunoaște elevii foarte bine, știe ce dificultăți au, știe prin ce provocări trec și știe cum îi poate ajuta. Nimic nu poate depăși în acuitate experiența de zi de zi a profesorului pregătit de la clasă. Și atunci, el este cel mai în măsură să aplice evaluarea formativă la clasa lui. Dar abia acum începe discuția – profesorii din Finlanda știu diferența dintre evaluarea sumativă (prin note, evaluarea învățării) și evaluare formativă (prin feedback, evaluarea pentru învățare), urmează obligatoriu cursuri universitare care îi pregătesc pentru a evalua corect și complet la clasă. E cel puțin ciudat că la universitățile de profil din România se pune mai mult accent pe conținutul predat, decât pe felul în care elevul este evaluat.
În ce privește testele standard, din afară Finlanda pare că-și evaluează elevii doar la finalul liceului, prin bacalaureat – Matriculation Examination. Nimic mai fals și mai periculos de crezut. E ca și cum un pilot de avion n-ar face decât să ridice avionul de la sol, să-i seteze direcția și peste câteva ore să se aștepte să fie deasupra aeroportului dorit. Cert e că dacă așa s-ar întâmpla lucrurile, toată artileria de ecrane, manete și indicatori din cabina pilotului ar fi inutilă, dar nu e. Evaluarea corectă se realizează continuu (pe tot parcursul zborului și în cazul educației pe tot parcursul educațional). Așadar a avea o rată de (in)succes la BAC de 50% n-ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni, dacă și nu mai dacă evaluarea s-ar face corect pe parcursul anilor și desigur, dacă subiectele ar fi corelate cu ce s-a predat. În Finlanda există evaluări naționale, dar nu standardizate și nici aplicate întregii populații școlare, căci dacă vrei să afli cum „se simte” sistemul educațional nu-l trimiți la analize și îi iei tot sângele, ci ai nevoie doar de o mostră; nu-i faci publice rezultatele și nu ai niciun plan de intervenție (cum reușim noi să facem anual cu rezultatele tuturor examenelor naționale).
Iar conținutul testărilor standard sunt în sine un subiect. Dacă mai sus subliniam faptul că profesorii sunt insuficient pregătiți, suntem martori an de an la masacrarea examenelor naționale la fiecare nivel. După ce că măsurăm prea des, o facem și prost și oricum, intenția nu e să îmbunătățim procesul de predare-învățare.
Așadar Finlanda are și teme, și note, și teste naționale, dar cum le aplică, acolo e marea diferență!
Ca să faceți singuri comparația, prezint doar patru subiecte la Bacalaureat oferite în România și Finlanda. Vă invit să reflectați asupra atractivității și relevanței subiectelor în viața de zi cu zi a tinerilor care susțin acest examen.
România, Proba la limba română, 2016: „Scrie un text de tip argumentativ de 150-300 de cuvinte despre rolul jocurilor pe dispozitive electronice (calculator, tabletă, telefon inteligent etc.) în viața tinerilor.”
Finlanda, Proba la limba finlandeză, 2014: „Unii politicieni, atleți sau alte celebrități au regretat și și-au cerut scuze în mod public pentru ceea ce au spus sau făcut. Dezbate sensul scuzelor și acceptarea lor ca gest social și personal.” SAU „Alege trei religii ale lumii și compară rolul sau utilizarea imaginilor sfinte în fiecare dintre ele.”
România, Proba la psihologie, 2016: „Concordanţa sau discordanţa dintre aşteptările persoanei şi împrejurările de viaţă pot determina efecte în plan subiectiv sub forma unor trăiri afective. Acestea pot deveni ele însele cauze ale conduitelor persoanei, transformându-se în motive care vor declanşa acţiuni specifice de reechilibrare.
Finlanda, Proba la psihologie, 2014: „Concepe un studiu pentru a afla cum influențează personalitatea comportamentul indivizilor pe Facebook sau alte mijloace de social media. Dezbate considerațiile etice ale acestui tip de studiu.”
Data viitoare când mai citiți știri despre educația finlandeză, despre educație în general sau pur și simplu știri, încercați să înțelegeți logica din spatele argumentelor și gândiți critic!
(Articol publicat pe Republica.ro)
